Conflictele armate au rareori traiectorii previzibile, iar războiul declanșat între Israel și Iran nu face excepție. Chiar și actorii implicați, în ciuda superiorității militare sau a ambițiilor declarate, nu pot anticipa cu certitudine cum se va încheia acest episod tensionat al geopoliticii din Orientul Mijlociu.
Finalul confruntării Israel-Iran, greu de anticipat/FOTO: Shutterstock
Israelul are planul pregătit pentru atacul asupra instalației nucleare din inima muntelui Fordo
Armata israeliană (IDF) a anunțat marți că planul pentru lovirea obiectivului de la Fordo este gata și așteaptă doar aprobarea politică, relatează Jerusalem Post. Mesajul, transmis cu sobrietate, marchează o schimbare majoră de ton. Până acum, oficialii israelieni au fost ezitanți când venea vorba despre această țintă — ba chiar au negat explicit, zilele trecute, zvonurile potrivit cărora Fordo ar fi fost deja atacat.
O fortăreață sub munte, imposibil de atins fără sprijin american
Fordo nu este doar un alt punct pe harta nucleară a Iranului. Este centrul de greutate al programului de îmbogățire a uraniului — atât de important, încât regimul l-a ascuns în interiorul unui munte. Israelul nu are, deocamdată, mijloacele tehnice pentru a-l distruge complet. Nu deține bomba de 13 tone capabilă să penetreze adâncimea și blindajul sitului — așa-numita „bunker buster” MOP, aflată exclusiv în arsenalul american.
Fără ea, forțele aeriene israeliene sunt nevoite să improvizeze: atacuri repetate cu bombe de 2.000 sau 5.000 de kilograme, lansate în același punct, pentru a provoca prăbușirea parțială a structurii. O strategie costisitoare, riscantă și, potrivit unor analiști, doar parțial eficientă.
O săptămână până la finalizarea țintelor nucleare?
Oficialii militari israelieni au transmis că, în afara Fordo, celelalte obiective nucleare majore ar putea fi neutralizate „în aproximativ o săptămână”. Până acum, zeci de instalații au fost lovite — inclusiv complexele de la Natanz și Isfahan, considerate esențiale pentru procesul de îmbogățire și cercetare.
Potrivit IDF, programul nuclear iranian a fost împărțit în trei categorii strategice: oameni-cheie (oameni de știință și ingineri), instalații de îmbogățire și centre de comandă. Atacurile, afirmă surse militare, urmăresc nu doar distrugerea fizică, ci și dezorganizarea profundă a rețelei de comandă și logistică a regimului.
Semnal către Washington: decizia politică rămâne cheia
Dincolo de loviturile aeriene și declarațiile bine calibrate, adevărata întrebare rămâne nespusă: va fi dispusă administrația americană să își asume un atac asupra Fordo? În mod repetat, Israelul a cerut ajutorul Statelor Unite pentru a duce la capăt această operațiune de anvergură.
Răspunsul încă nu a venit public.
În așteptarea acelui „da” tăcut din partea Washingtonului, IDF transmite un mesaj dublu: suntem pregătiți și nu vom aștepta la nesfârșit. Căderea Fordo nu este doar o chestiune de armament, ci și una de voință strategică.
Dacă va fi lovit, Fordo va deveni nu doar simbolul vulnerabilității regimului iranian, ci și testul suprem pentru capacitatea Israelului de a opera singur acolo unde diplomația ezită, iar aliații întârzie. Și, odată cu el, lumea va intra într-o nouă etapă a confruntării nucleare din Orientul Mijlociu.
Ecouri din trecut: 1967 sau 2003?
În cercurile politice și academice occidentale se conturează trei posibile analogii care pot oferi un cadru de interpretare a ceea ce urmează. Prima este Războiul de Șase Zile din 1967, când Israelul a reușit o lovitură preventivă devastatoare asupra Egiptului și aliaților săi, obținând o victorie fulgerătoare. Cea de-a doua este invazia Irakului din 2003, lansată sub pretextul prevenirii proliferării nucleare și cu obiectivul, nedeclarat inițial, de schimbare a regimului. După succesele inițiale ale coaliției conduse de SUA, conflictul s-a transformat într-un dezastru prelungit.
A treia ipoteză – și cea mai neliniștitoare pentru liderii occidentali – este un scenariu de război hibrid, în care Iranul, pus în dificultate pe frontul convențional, recurge la mijloace neconvenționale pentru a riposta. Asta ar putea însemna atacuri teroriste, utilizarea de arme chimice sau chiar demonstrări de forță cu potențial nuclear.
Succesul inițial nu garantează victoria strategică
Guvernul Netanyahu și-ar dori, fără îndoială, o reluare a succesului din 1967. Primele zile ale conflictului par să confirme o superioritate tactică clară a Israelului. Însă distrugerea completă a programului nuclear iranian – dispersat, parțial ascuns și protejat în facilități subterane – este incomparabil mai dificilă decât anihilarea unor ținte militare convenționale.
Oficiali americani avertizează că există riscul unei repetiții a greșelilor din 2003, când entuziasmul de moment a fost urmat de ani întregi de instabilitate și violență, fără atingerea obiectivelor strategice.
Iranul, între resemnare și escaladare
Ceea ce preocupă în mod real cancelariile din Washington și Bruxelles este posibilitatea ca Iranul, în eventualitatea unei înfrângeri iminente pe plan convențional, să recurgă la metode asimetrice și neconvenționale de ripostă. „Motivul pentru care acest conflict nu a degenerat deja într-un al treilea război mondial este lipsa de opțiuni convenționale ale Iranului”, a declarat un oficial occidental de rang înalt. Un altul a subliniat limitările logistice ale Israelului, în special stocurile de muniție, care nu pot susține un ritm intens al bombardamentelor pe termen lung.
În fața unei situații-limită, conducerea iraniană ar putea încerca o dezescaladare negociată – dar la fel de bine ar putea opta pentru o demonstrație de forță, din calcul politic sau dintr-un impuls al revanșei. Este greu de cuantificat, dar furia colectivă și instinctul de supraviețuire pot deveni motoare periculoase pentru acțiuni disproporționate.
Arsenalul din umbră
Temerile legate de existența unui program iranian de arme biologice sau chimice nu sunt noi, fiind vehiculate periodic de autoritățile americane. În plus, datele publice ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică indică faptul că Iranul deține uraniu îmbogățit la 60%, cu doar un pas tehnologic de nivelul necesar pentru fabricarea unei arme nucleare. Deși atingerea pragului de 90% ar mai necesita timp, unii experți, precum David Albright și Sarah Burkhard, susțin că o bombă rudimentară, cu efecte devastatoare, ar putea fi creată chiar și cu uraniu la acest nivel.
Într-un astfel de context, o eventuală demonstrație – sau chiar detonarea unei bombe radiologice („dirty bomb”) într-un port israelian precum Haifa – intră în categoria riscurilor analizate la nivel strategic. Ar fi un semnal cu puternic impact simbolic și geopolitic, menit să zguduie opinia publică și să forțeze mâna adversarului.
Însă fostul premier israelian Ehud Barak avertizează: nici măcar o intervenție americană nu ar putea întârzia programul nuclear iranian cu mai mult de câteva luni. În opinia sa, singura soluție definitivă ar fi o acțiune comună a SUA și Israelului pentru răsturnarea regimului de la Teheran.
Schimbarea de regim, obiectiv nedeclarat în războiul Israelului împotriva Iranului. Trump ezită
Succesul spectaculos al primei faze a operațiunii militare a Israelului în Iran, care a dus la controlul total al spațiului aerian deasupra Teheranului, aduce în prim-plan o miză strategică mult mai mare: schimbarea de regim la vârful Republicii Islamice. Deși nu a fost niciodată anunțată oficial, această posibilitate este din ce în ce mai prezentă în declarațiile liderilor israelieni – în contrast cu reținerea manifestată de administrația americană.
Netanyahu, tot mai deschis privind căderea regimului de la Teheran
Premierul Benjamin Netanyahu a sugerat în mai multe intervenții publice din ultimele două zile că înlăturarea liderilor iranieni ar putea reprezenta o cale de a pune capăt conflictului. A declarat deschis, inclusiv pentru Fox News și ABC, că eliminarea ayatollahului Ali Khamenei ar putea „încheia războiul, nu îl va escalada”. Într-o conferință de presă susținută luni, liderul israelian a accentuat că regimul de la Teheran este „extrem de slăbit” și că schimbările interne în Iran sunt posibile și chiar previzibile.
Mai mult, Netanyahu a apărut la un post TV de opoziție iraniană unde a făcut o paralelă cu prăbușirea URSS sau cu fragilitatea regimului Assad din Siria, susținând că nimeni nu a anticipat căderea acestor regimuri până în momentul în care ea a avut loc.
SUA, rezervate față de o escaladare politică
De partea cealaltă a Atlanticului, președintele Donald Trump rămâne reticent. Surse din administrația sa spun că, deși liderul de la Casa Albă nu exclude acțiuni de amploare, nu este convins că o intervenție menită să răstoarne regimul iranian ar fi în interesul imediat al SUA. Trump a respins, potrivit unor oficiali americani, o propunere a Israelului de a-l elimina pe Khamenei în weekendul trecut, într-un moment în care IDF ar fi avut oportunitatea operațională.
„E vorba despre ayatollahul pe care-l cunoști, în locul unuia pe care nu-l cunoști”, a spus un oficial american, subliniind rezervele strategice față de o schimbare bruscă a regimului iranian.
Totuși, tensiunile s-au amplificat după ce Trump a lansat un avertisment dur către populația Teheranului – estimată la peste 10 milioane de locuitori – cerând evacuarea „imediată” a orașului, înainte de a părăsi intempestiv summitul G7. Deși Casa Albă a negat speculațiile privind un atac iminent al SUA, gesturile liderului american au alimentat incertitudinea geopolitică.
Obiectivele declarate versus cele implicite
Oficial, Israelul nu a aprobat o strategie de schimbare a regimului iranian. Surse citate de Axios precizează că acest obiectiv nu figurează printre cele aprobate de cabinetul de securitate de la Tel Aviv. Totuși, în rândurile IDF, discuțiile privind o eventuală înlăturare a regimului au devenit tot mai vocale.
Public, Israelul insistă că scopul războiului este distrugerea capabilităților nucleare și balistice ale Iranului. Inclusiv atacul asupra unei clădiri media de stat din Teheran a fost justificat prin scopul de a bloca aparatul de propagandă al regimului. Dar Netanyahu a admis că urmează și alte ținte, sugerând o ofensivă pe termen mediu.
Războiul și societatea iraniană: între nemulțumire și solidaritate
Până în prezent, nu au existat mișcări populare majore împotriva regimului în Iran. Analistul Raz Zimmt, de la Institutul israelian pentru Studii de Securitate Națională (INSS), consideră că regimul iranian, deși slăbit de pierderi și presiuni externe, reușește pentru moment să-și mențină coeziunea internă. Mai mult, imaginile cu victime civile și distrugerile din cartierele din Teheran au avut un efect de coagulare a solidarității naționale în jurul liderilor iranieni.
Totuși, Zimmt avertizează că un conflict prelungit, care ar afecta infrastructura de securitate internă și serviciile de informații ale regimului, ar putea duce în timp la o erodare semnificativă a capacității de control a autorităților.
Oficialii israelieni spun că nu este clar dacă schimbarea de regim va deveni un obiectiv declarat. Însă specularea publică a acestei idei ar putea, în opinia lor, să crească presiunea asupra lui Khamenei, determinându-l să accepte o negociere privind distrugerea programului nuclear iranian – ca o concesie pentru a salva regimul.