Președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop explică, pentru „Adevărul”, de ce România și Rusia nu sunt și nu au fost niciodată compatibile. Cunoscutul istoric punctează momentele în care Rusia, indiferent dacă a fost vorba de Imperiul Țarist sau de fosta URSS, a creat mari probleme României.
Vladimir Putin. FOTO: Profimedia
Relația dintre Rusia și România, lungă de secole, nu a adus niciodată nimic bun României. Evident, acest lucru nu înseamnă că trebuie să cădem în capcana rusofobiei sau că România ar trebui să adopte o atitudine provocatoare în fața acestei țări. Însă istoria nu minte: perioadele de glorie ale Rusiei au corespuns cu cele mai dificile perioade din istoria României, este adevărul exprimat de președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop. De altfel, de fiecare dată când Rusia s-a aflat în expansiune, România s-a aflat într-un real pericol, iar în unele cazuri doar intervențiile și presiunile aliaților au făcut ca țara noastră să nu fie ocupată. Iar cunoscutul academician vine și cu cele mai bune exemple în acest sens. Pentru asta, Ioan-Aurel Pop aruncă o privire departe în istorie și pornește cu exemplele de la Moldova secolului al XVII-lea.
„Ion Neculce povestește că, în 1672, când a fost cotropită cetatea polono-lituaniană a Cameniței (azi în Ucraina) de către turci, domnul Moldovei l-a trimis la marele vizir turc pe învățatul boier Miron Costin. Acesta, întrebat de demnitarul otoman dacă e bucuros că tot crește și se lățește Imperiul sultanilor, ar fi spus: „Suntem noi, moldovenii, bucuroși să se lățească împărăția în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să se lățească”. Este în aceste vorbe o urmă de „realpolitik” aproape modernă, de diplomație chibzuită și de demnitate națională. Un înalt dregător i-a spus inamicului, pe ocolite, ceea ce gândeau sincer el și ai lui. La fel ar trebui să le spună azi lui Putin și lui Medvedev – natural, cu alte vorbe – capii statului român, mânați de o demnitate pe care ar trebui să o manifeste față de toate statele, inclusiv față de Ucraina sau Ungaria. Dacă „se lățesc” alții e treaba lor, dar dacă „lățirea” aceasta ne dăunează nouă, atunci nu e numai treaba lor”, spune președintele Academiei Române
Rusia își arată adevărata față în Ucraina
Istoricul Ioan-Aurel Pop nu uită nici de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Sub masca protectoratului, Moscova a dezlănțuit un război sângeros la care asistăm și în prezent.
„Nu demult, Rusia s-a dezlănțuit cu „aripa ei protectoare” contra Ucrainei într-o manieră brutală. Evident, nu motivațiile contează aici, adică „dreptatea istorică”, identitatea slavă comună, deciziile din perioada comunistă, orientarea Ucrainei spre Occident, pretențiile Rusiei, ci crimele contra civililor, bombardarea orașelor, convoaiele de tancuri distructive, înfometarea populației, alungarea oamenilor de la casele lor, ruinele negre. Categoric, ucrainenii și popoarele din vecinătatea lor, de la Marea Baltică la Marea Neagră, din jurul Mării Negre și din alte părți sunt speriate și caută aliați, caută scut, așteaptă garanții. Acestea vin din partea Statelor Unite ale Americii și, în general, din partea Occidentului, a NATO”, mai spune istoricul.
Cunoscutul istoric amintește și modul în care acționează Rusia în raport cu România, în prezent. Moscova a pornit un adevărat război hibrid, iar România se află printre țările vizate. Propaganda rusească, una extrem de activă inclusiv în România, este vârf de lance. Principala idee pe care încearcă să o inoculeze oamenii Kremlinului este că România și Ucraina sunt incompatibile, că ajutorul pentru Kiev trebuie să înceteze și că vecinii noștri din nord detestă tot ceea ce este românesc.
Ioan-Aurel Pop. FOTO: Arhivă personală
„Toată planeta democratică este de partea poporului ucrainean atacat la el acasă. Propaganda rusească ne atrage atenția din când în când, dar nu întotdeauna destul de subtil, că și Ucraina a fost un stat rapace și că este necruțătoare față de minoritățile sale, inclusiv față de români. Așa va fi fiind, numai că acum chestiunile acestea nu au relevanță. Dar trebuie puse și ele. Sunt unii observatori, unii „chibiți” de pe margine care întorc problema pe toate părțile și care ne aruncă în față că și America a făcut și face cam la fel ca Rusia în zonele sale de influență. Așa va fi fiind, numai că noi nu trăim în zona geografică de influență a SUA, nu suntem plasați în vecinătatea Americii, ci a Rusiei și timp de o întreagă istorie (din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea încoace) ne-am lovit de ea și am trăit cu frica ei. Urmează aici câteva exemple grăbite”, adaugă președintele Academiei Române.
Relația controversată dintre Cantemir și Petru cel Mare
Istoricul Ioan-Aurel Pop explică un moment controversat, atunci când s-a încheiat un acord secret între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare. A fost momentul în care s-a deschis o adevărată cutie a Pandorei, chiar dacă inițial nu părea să aibă urmări.
„La 1711, s-a încheiat tratatul de la Luțk, un acord secret între principele Moldovei, Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare, țarul Rusiei, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Acesta considera Moldova drept parte a sa, este drept, cu statut de „provincie privilegiată”. Era ispititor să scapi de „păgân” și să te oblăduiască o putere creștină. Moldova, în granițele sale istorice, „de la Carpați până la Nistru, Cameneț, Bender cu tot teritoriul Poloniei, după delimitarea făcută”, trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului”, explică istoricul.
Deși acordul de la Luțk a fost privit de elitele de atunci ca un gest de bunăvoință al Rusiei față de Moldova, în realitate lucrurile au stat cu totul altfel.
„Privilegiile boierimii nu s-au schimbat. Moldovei urmau să i se retrocedeze teritoriile acaparate de turci și transformate în raiale. Acordul a fost salutat de majoritatea elitei Moldovei, deși unii boieri optau pentru rămânerea sub influența otomană. Prin tratat, Rusia se angaja să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se obliga să se alăture cu oastea sa Rusiei, în lupta împotriva otomanilor”, mai spune istoricul.
Pe termen scurt, tratatul nu a avut absolut niciun efect, iar cele două părți nu l-au pus în aplicare.
„Acest tratat frumos nu a avut nicio urmare și nu s-a pus în practică niciodată. Cantemir și-a continuat viața în Rusia, ca prizonier de lux. S-a spus despre principele român că, prin alianța cu Rusia și venirea țarului Petru la Iași, a deschis pofta rușilor pentru Moldova. Probabil că, în situația unei victorii a coaliției ruso-moldovene la Stănilești, pe Prut, în 1711, istoria ar fi luat o altă întorsătură. Cantemir s-a adaptat repede traiului din Rusia, și-a naturalizat acolo familia (care s-a înrudit cu marea nobilime rusă) și a sperat – din câte se poate deduce – că împăratul va implanta în lumea rusă, începând cu noua capitală construită de la zero, civilizația occidentală, modelul concurențial de succes, capabil să pună stavilă expansiunii Imperiului Otoman, aflat în decadență. Această „civilizare” și „occidentalizare” dorită și de țar a eșuat în mare măsură, dar o oarecare modernizare a societății ruse, stagnante și închistate până atunci, nu se poate nega”, menționează Ioan-Aurel Pop.
Expansiunea rusă s-a lovit mereu de români
Ani mai târziu, Rusia își începea expansiunea spre vest, iar Țările Române i-au stat în cale. Victoriile în războaiele cu Imperiul Otoman au făcut ca Rusia să avanseze încet, dar sigur.
„Treptat, programul (lăsat sau nu în formă scrisă de Petru cel Mare) de expansiune a Rusiei spre vest și spre sud s-a materializat vizibil. Teatrul de operațiuni în vederea împlinirii de către Rusia a acestui obiectiv a fost adesea teritoriul Țărilor Române. Șirul de războaie ruso-turce sau ruso-austro-turce din secolul al XVIII-lea demonstrează cum Rusia smulge pas cu pas câte un calup de pământ din nordul Mării Negre, până la Nistru (iar apoi, în secolul următor, mai departe). După înfrângerea coaliției ruso-moldovene în Războiul din 1710-1713), urmează conflictele din 1735-1739, 1768-1774 și 1787-1792. Acestea, chiar și atunci când au marcat formal victorii ale otomanilor, au adus, într-o formă ori alta, avantaje Rusiei, neputând opri avansarea imperiului țarilor spre apus”, mai spune istoricul.
Rușii au intrat adeseori în Țările Române, iar un episod de acest fel s-a consumat în 1739. Treptat, Rusia a reușit să își extindă influența în zonă și și-a extins influența asupra Hanatului Crimeei.
„De exemplu, în timpul Războiului ruso-austro-turc din 1735-1739, armata țarului a intrat în Iași (1739). Următoare prezență a trupelor ruse pe teritoriile românești se petrece în timpul confruntărilor din 1768-1774. În anul 1774, Imperiul Otoman a semnat pacea de la Kuciuk-Kainargi (Küçük Kaynarca, în sudul Dobrogei), prin care Hanatul Crimeii și-a pierdut statutul de domnie vasală față de Sublima Poartă și a devenit oficial un stat independent. Neoficial și de fapt, a intrat, însă, în orbita de influență a Rusiei. Rusia a primit, de asemenea, o mare despăgubire de război și două porturi strategice importante de pe Marea Neagră. Pacea de la Kuciuk-Kainargi a pus capăt războiului ruso-turc început în 1768. Acesta a fost doar un episod din lungul proces de expansiune a imperiului rus spre vest și sud, de pe parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Acest război se înscrie între cele douăsprezece războaie ruso-turce din această perioadă, primul în care marina rusă a jucat un rol important, remarcat acum de toate puterile occidentale.”
Ceva mai târziu, rușii au ocupat Crimeea, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa. Practic, începea o nouă etapă în istoria Rusiei.
„Următorul război, cu prezența armatelor rusești în Principate, a fost între 1787 și 1792, încheiat prin Tratatul de la Iași, din 1792. Otomanii au recunoscut acum oficial anexarea Hanatului Crimeii, ocupat de ruși în 1783. Regiunea Edisan (cu Odessa și Oceagul) a fost cedată și ea Rusiei, iar Nistrul a devenit frontiera rusă în Europa. Pentru prima oară în istorie Țările Române ajung la 1792 să aibă frontieră directă cu Rusia. Acestea, însă, numite de turci Dacia („Daçya”), în ciuda poftelor marii puteri de la răsărit, rămân deocamdată sub suzeranitatea sultanului”, mai afirmă cunoscutul istoric.
Primul rapt al Basarabiei
Iar dacă până atunci Țările Române nu au fost afectate direct, după războiul ruso-turc din primii ani ai secolului al XIX-lea rușii smulgeau pentru prima dată Basarabia.
„De-acum, sub pretextul „protejării” intereselor popoarelor și țărilor creștine ortodoxe de sub puterea Imperiului Otoman, înaintarea rușilor spre est și sud-est, până la Istanbul, nu mai cunoaște stavilă. În urma Războiului din 1806-1812 (în timpul căruia zeci de mii se soldați ruși au fost prezenți în Principate), prin pacea de la București, este răpită Basarabia, adică regiunea dintre Prut și Nistru. Se ceruse, de fapt, Moldova până la Siret.”
Norocul Moldovei și chiar a Țării Românești a fost că marele Napoleon a invadat în scurt timp Rusia. Astfel, Țările Române au mai căpătat o amânare.
„Intenția Rusiei era de anexare a întregii Moldove și chiar a ambelor principate dunărene, dar campania lui Napoleon l-a obligat pe generalul Kutuzov să cedeze în fața rezistenței boierilor români și să se grăbească spre Moscova. Un nou episod al prezenței militare ruse în Moldova și Țara Românească este consemnat în 1821, în urma rezistenței mișcării lui Tudor Vladimirescu și a Eteriei. Între anii 1828 și 1834, Principatele Române s-au aflat sub stăpânirea directă a Rusiei, fapt consemnat prin pacea de la Adrianopol, încheiată în urma războiului ruso-turc din 1828-1829. În timpul acestei ocupații, s-au elaborat de către două comisii de boieri munteni și moldoveni, prezidate de guvernatorul Pavel Kiseleff, Regulamentele Organice”, explică istoricul.
Inevitabilul s-a petrecut în 1848, când trupele ruse, aliate cu cele otomane împotriva cărora luptaseră atâta timp, au zdrobit Revoluția Română. Urmările au fost catastrofale pentru Moldova. A urmat un adevărat ping pong cu Basarabia, până la Congresul din Berlin, din 1878. Atunci, drept „răsplată” pentru faptul că trupele române i-au ajutat în războiul cu Turcia, rușii au reanexat Basarabia, chiar dacă au cedat la schimb Dobrogea.
„La 1848, Revoluția Română este înfrântă de trupele otomane și țariste. Moldova a fost ocupată de fapt de trupele ruse, în vreme ce Convenția de la Balta-Liman restabilea suzeranitatea sultanului. În timpul Războiului Crimeii, Rusia a invadat din nou teritoriile românești, dar ar fost înfrântă, trebuind să restituie Moldovei (în 1856) sudul Basarabiei (ținuturile Cahul, Ismail și Bolgrad), care asigura controlul asupra Gurilor Dunării. Reparația aceasta parțială nu a durat decât până în 1878, când Congresul de la Berlin a îngăduit reanexarea de către ruși a acestor teritorii, Rusia motivând că România urma să primească în schimb Dobrogea. Pe bună dreptate, s-a spus că, la 1878, rușii „ne-au luat” ceea ce era al nostru (Bugeacul) și „ne-au dat” ceea ce nu era al lor (Dobrogea). Dobrogea devenise, spre deosebire de restul Țării Românești, provincie otomană încă din secolul al XV-lea și rămăsese cu acest statut circa patru secole și jumătate. Cu alte cuvinte, rușii, deși ne garantaseră granițele înaintea războiului, ne-au luat sudul Basarabiei. Dobrogea ne-a venit înapoi de la Imperiul Otoman, nu de la ruși”, mai spune Ioan-Aurel Pop.
O relație complicată
România a fost aliată cu Imperiul Țarist și în timpul Primului Război Mondial. Ulterior, România a reușit să se unească din nou cu Basarabia, dar nu a durat mult.
„De-atunci încoace, lucrurile sunt mai cunoscute. Când Imperiul Țarist a fost la mare strâmtoare, în 1917-1918, noi am reușit să unim Basarabia cu Regatul României. Apoi, când România a fost la mare strâmtoare (în 1940) și Stalin era în plină glorie (după rușinosul Tratat Ribbentrop-Molotov), Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța. Între 1941 și 1944, aceste regiuni au fost recucerite și stăpânite de România, iar după Al Doilea Război Mondial au fost recunoscute ca aparținând URSS. În anii 1989-1991, când se destrăma Uniunea Sovietică, fosta entitate sovietică (numită oficial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) devenea Republica Moldova și era pe punctul să se unească cu România. Nu a fost să fie! Azi, când „slava” imperială mascată de o „formă fără fond” de tip republican pare să reînvie la Moscova, sub sceptrul unui țar ad-hoc, România și Moldova (de fapt, entitatea artificială frântă din trupul vechii Moldove și întruchipată teritorial de comuniștii sovietici) se află în mare suferință”, susține academicianul.
„Singurul vecin rapace al românilor e Rusia”
„Singurul vecin rapace al românilor care mai stăpânește ori care domină pământuri românești, grupate în provincii istorice românești, este Rusia. Rusia s-a învrednicit să „strângă” mereu pământurile altora și să înainteze constant spre vest. Prin Convenția de armistițiu din 1944 și prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, Rusia a pus capac la aproape toate. Spun „aproape”, pentru că recunoașterea oficială și internațională a nordului Transilvaniei ca parte a României (în 1947) a fost o reparație istorică, dar nu datorată Rusiei, ci deciziei noastre de a ieși din alianța cu Germania înaintea altor țări și de a lupta pentru eliberarea Europei Răsăritene și Centrale (până la 9 mai 1945). Militarii ruși „eliberatori” (de fapt, noi ne eliberasem singuri) au intrat cu bocancii în casele noastre, ne-au furat bunurile, ne-au siluit fetele, mamele și surorile, ne-au umilit bătrânii. Comportamentul lor contrasta puternic în raport cu cel plin de maniere al celorlalți aliați ai României, de până la 23 august 1944. Timp de două decenii (1944-1964), am plătit rușilor (numiți sovietici) „despăgubiri” formate din petrolul, fierul, gazul, lemnul, grâul, untul, din produsele fabricate și chiar din aurul nostru”, rememorează istoricul.
Ioan-Aurel Pop. FOTO: Arhivă personală
După Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a jefuit România și a condamnat-o la foamete și la sărăcie pentru mulți ani. A fost una dintre cele mai negre perioade, stalinizarea României și transformarea ei într-un fel de provincie rusească.
„Culmea a fost că, după ce rușii cei „roșii” ne confiscaseră aproape o sută de tone de aur și alte bunuri cu valoare inestimabilă după Primul Război Mondial (e vorba de tezaurul României trimis în 1916-1917, cu acte în regulă și garanții solide, la Moscova), celălalt aur – ascuns bine la Tismana și recuperat integral după Al Doilea Război Mondial – a fost jefuit tot de ei, ajunși stăpâni peste destinele României ciuntite și sovietizate. Provinciile răpite samavolnic prin dreptul forței după Al Doilea Război Mondial, adică Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, sunt aproape singurele regiuni românești din Regatul României întregite nerecuperate de statul român, pervertite, „reeducate”, cu structură etnică alterată, cu populație deportată până în imensitatea Siberiei, sacrificată și ucisă individual și în masă (precum masacrul de la Fântâna Albă și din alte părți)”, amintește academicianul.
Cizma sovietică a apăsat greu asupra României și a țărilor din Estul Europei. Așa-numitul lagăr comunist a fost opus lumii libere din Occident.
„Iar după ce trupele și „consilierii” sovietici au rămas printre noi, ne-am trezit, în „obsedantul deceniu” (circa 1948-1960), cu „dictatura proletariatului” care a dictat să ne transformăm limba noastră romanică în limbă slavă, să vorbim rusește (în „limba comunismului biruitor în întreaga lume”), să ne negăm ori să ne ignorăm strămoșii, să-i proslăvim pe „Stalin și poporul rus”. S-au ridicat peste tot monumente ale „eliberatorilor” și s-au ocrotit cimitire ale eroilor, cu stele în loc de cruci pe morminte. Într-un asemenea loc din România, un profesor bătrân, rugat să scrie textul de pe soclul unei statui cu tanc, a propus: „Glorie eternă eroilor poporului român”, dar a fost repede admonestat, iar textul corectat în „Slavă veșnică ostașilor sovietici”. În prima variantă, dincolo de adresarea diferită, toate cuvintele erau de origine latină, iar în a doua toate sunt slave”, punctează istoricul.
Nici pentru cealaltă jumătate a Moldovei, cea răpită de ruși, nu au urmat deloc vremuri bune. Din contră.
„În acest timp, în jumătatea de răsărit a Moldovei, condițiile erau și mai grele, deoarece erau adecvate unui regim de ocupație: administrație rusească, funcționari ruși și rusofoni, instituții rusificate, educație comunistă și rusească, indivizi și comunități deportate, idealuri spulberate, biserici închise sau rusificate, credință creștină interzisă, destine pervertite. Atunci, după 1944, Moldova răpită a fost reorganizată administrativ-teritorial: nordul (frântura de Bucovină, Herța) și sudul până la Dunăre și Deltă (Bugeacul) au fost date „cadou” Ucrainei, iar centrul acelei Moldove ocupate, cu adăugata (printr-un gest contra naturii) Transnistrie, au devenit „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească”. Astfel, la destrămarea URSS, în 1991, regiunile din nordul și din sudul vechii Moldove de Răsărit au ajuns – contrar oricărei logici istorice – parte a Ucrainei, devenite pentru prima oară în istorie subiect de drept internațional”, explică reputatul istoric.
Practic, spune Ioan-Aurel Pop, atunci când Rusia lovește în Ucraina, lovește indirect și în România: „De aceea, azi, când Putin dă ordin să se bombardeze porturile Reni și Ismail ori Cernăuții lui Ștefan cel Mare, el tinde să lovească nu atât în Ucraina, cât în România. Dezbină și stăpânește!”
Între Regulamentele Organice și stalinism
Pe de altă parte, de-a lungul istoriei rușii au tratat întotdeauna de sus România. Însă nici chiar după Revoluție și după ce România a devenit stat membru NATO și UE Rusia nu ne-a tratat cu respect. Din contră.
„Pe noi, rușii ne-au învrednicit mereu cu sudalme și cu un dispreț nemărginit. Când nu ne-au făcut slavi (ca să ne arate de ce trebuie să facem ca ei și să ținem cu ei), ne-au făcut „țiganii Romei”, ne-au falsificat în mod programatic istoria, contestându-ne originea, negându-ne latinitatea, creând etnii și popoare inexistente (volohii, moldovenii), obligându-ne să renunțăm la alfabetul latin, jefuindu-ne de bunurile noastre, intenționând să ne transforme în anexă agrară a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, un fel de Piață Comună a „Lagărului Socialist”). De câteva ori, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, rușii au vrut să ne invadeze, ca să ne oblige să ne „cumințim”. După intrarea României în NATO și UE și după strângerea legăturilor noastre cu Republica Moldova, oficiali de rang înalt din conducerea Federației Ruse ne-au amenințat frecvent cu invadarea, au declarat că în mai puțin de 24 de ore ajung cu armata la București, că ei pot rade ușor România de pe hartă”, susține expertul.
Și nu în ultimul rând, rușii au fost cei care au decapitat practic elitele românești după 1944 și le-au condamnat la moarte. Încă un motiv ca România și românii să privească și acum cu neîncredere spre Est.
„Tot rușilor (sovieticilor) și slugilor lor create după 1944 le datorăm decapitarea societății românești de elita ei firească, de generația făuritoare a Marii Uniri și edificatoare a României interbelice, elită acuzată de trădare și exterminată la Canal, în închisorile de la Sighet, Gherla, Pitești, Aiud etc. În aceste condiții, cum să-i poată iubi românii pe conducătorii ruși ori sovietici care ne-au pricopsit cu asemenea „atenții” de-a lungul timpului? Oare sunt faptele clare de mai sus motive pentru care românii ar trebui să-i iubească pe ruși? Faptele de mai sus vorbesc de la sine”, punctează Ioan-Aurel Pop.
Cunoscutul istoric demonstrează și că de fiecare dată când Rusia a traversat perioade faste, România a avut de suferit. În schimb, atunci când rușii au intrat în declin, România a reușit să-și revină. Au existat și unele excepții de la regulă, însă acestea ar trebui privite și prin prisma intervenției altor state, în special a Franței, care a susținut de-a lungul istoriei România.
„Dar ce mai demonstrează toate aceste fapte: că atunci când i-a mers bine Rusiei, sub toate metamorfozările ei de la 1700 încoace, Principatelor Române și României le-a mers rău și invers, adică atunci când românii s-au bucurat de prosperitate, Rusia s-a aflat în declin. Evident, această formulare generală – cu aspect de maximă sau de axiomă – este relativă sau, altfel spus, este doar parțial adevărată. De exemplu, sub generalul Pavel Kiseleff, în timpul ocupației ruse din 1828-1834, s-au luat și o seamă de măsuri pozitive, de modernizare a Principatelor, măsuri care, în mare parte, erau de neimaginat în Rusia. Regulamentele Organice, intrate în vigoare în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova, au jucat rolul unei constituții și au însemnat crearea și funcționarea unor instituții de model european, importante pentru progresul societății. Mai mult, fiind foarte asemănătoare sau chiar identice, aceste măsuri concomitente au pregătit unirea Principatelor sau măcar au ușurat-o. De asemenea, Rusia – chiar dacă nu din mare dragoste pentru români – a sprijinit unirea de la 1859, dornică să facă pe voia Franței, de la care aștepta grație după usturătoarea înfrângere din Războiul Crimeii”, mai spune istoricul.
„Pe de altă parte, mai ales în secolul al XIX-lea, când acțiunile expansioniste trebuiau oarecum justificate cumva, Rusia nu a exprimat vreodată pe față sentimente de ură față de români, dar nici nu a dat în vileag adevăratele motive ale înaintării hotarelor sale spre vest, în regiunile din sud-estul Europei. Ca să fim drepți, niciodată în istorie, nicio putere nu și-a motivat cuceririle prin dorința de cucerire, prin tendința de dominare a unor noi teritorii, prin setea de glorie, de resurse naturale, de facilități economice și financiare, de avuții jefuite. La fel și Rusia, văzând starea precară în care se afla „omul bolnav al Europei” (Imperiul Otoman) și avansarea puterilor occidentale în acapararea bunurilor din imperiul muribund al sultanilor, s-a înscris și ea în cursa aceasta. Motivația nu avea cum să fie cea reală. Niciun stat agresiv nu a pretins vreodată în istorie că are ca scop dominarea de teritorii sau controlul asupra unor țări. Astfel, nici Imperiul Țarist nu a recunoscut că vrea să domine sud-estul Europei, ci că urmărește un scop nobil, anume „protecția” popoarelor creștine răsăritene ajunse sub islamici”, mai spune istoricul.
Propaganda și manipularea rusească au funcționat chiar și în secolele XVIII și XIX. Evident, în prezent propaganda Moscovei este la un cu totul alt nivel și a fost perfecționată timp de secole.
„Nu era greu de pretins acest lucru, din moment ce unele dintre puterile vest-europene clamaseră și obținuseră dreptul de „protecție” asupra popoarelor și comunităților catolice. „Protecția” rusească, însă, acolo unde s-a exercitat, s-a dovedit mai cruntă decât cea otomană, iar popoarele creștine s-au săturat repede de ea. Soldații țarului erau departe de a reprezenta modelul unui stat civilizator, iar atitudinea aceasta a culminat în timpul ultimului război mondial, când mojicia mujicului rus și-a dat în petec în mai toate din aceste țări care aveau să devină pentru americani „Eastern Europe”. Firește, armata sovietică a ajutat masiv la înfrângerea Germaniei naziste, dar la fel au făcut și armatele engleze, americane, franceze, române etc. Noi, însă, am fost lăsați sub zodia sovietelor care ne-au „fericit” câteva decenii, încât scăparea din 1989 a fost ca o salvare de la moarte. Prin urmare, aveam și noi nevoie de aliați, de proteguitori reali, de garanții de securitate”, susține Ioan-Aurel Pop.
Alianța cu Occidentul, singura variantă pentru România
În timp ce Rusia a încercat să distragă atenția și a arătat cu degetul spre Statele Unite, încercând să acrediteze ideea că americanii ar fi cei care subjugă lumea.
„Pe noi ne interesează mai puțin ce probleme au Statele Unite cu vecinii lor din America Latină, pe noi ne interesează protecția și apărarea noastră față de agresorul rus. Noi nu suntem o mare putere și nu vom putea avea niciodată o atitudine de mare putere. Niciodată, în ciuda unor reglementări teoretice generoase din secolul al XX-lea și din acești primi ani ai secolului nostru, statele nu au fost egale între ele, cei mari dictând asupra mersului lumii, iar cei mici adaptându-se ca să supraviețuiască”, consideră istoricul.
Concluzia lui Ioan-Aurel Pop este una clară. România trebuie să rămână pe poziții și să cultive în continuare relația cu aliații săi.
„Adaptarea noastră pentru supraviețuire înseamnă protejarea față de Rusia, care-și pregătește acum o nouă epocă de glorie. Iar gloria Rusiei – ca și odinioară – va aduce ruina României. În ultimii ani, cu mijloacele acestea digitale mai ales, Rusia nu ne-a slăbit din ochi și nu a slăbit din ochi nici Republica Moldova, vrând și reușind în parte să influențeze și chiar să domine scena noastră politică. Aceasta a fost, firește, spre folosul ei și nu spre al nostru. De aceea, ar fi bine să ne uităm cu înțelepciune la trecut și să ne conservăm politica noastră realistă de alianță cu Occidentul”, încheie Ioan-Aurel Pop.