Într-o regiune marcată de instabilitate profundă, din Orientul Mijlociu până în nordul Africii, Libia revine pe agenda marilor capitale europene. Nu printr-un efort programatic, ci mai degrabă sub presiunea unor realități care nu mai pot fi ignorate.
Summitul miniștrilor de externe ai UE din iunie și întrevederea recentă dintre Emmanuel Macron și Giorgia Meloni au readus Libia în centrul discuțiilor — o țară pe care Occidentul o marginalizase, catalogând-o drept un eșec de politică externă, asemenea Irakului și Afganistanului, scrie Meduza.io.
Dar ceea ce atrage acum atenția cancelariilor occidentale nu este haosul libian în sine, ci mai ales amprenta tot mai vizibilă a Rusiei într-o zonă aflată la doar câteva sute de kilometri de sudul Europei.
Meloni a avertizat deschis că Moscova ar putea instala rachete pe teritoriul libian, transformând țara într-un potențial nou front în războiul dus de Vladimir Putin împotriva Occidentului. Poate că tonul a fost unul alarmist, dar temerile sunt justificate. Din 2020 încoace, Rusia a construit în Libia o rețea de baze militare, consolidând astfel cea mai eficientă operațiune de influență externă din istoria recentă a regimului Putin.
Libia a devenit pentru Kremlin o platformă strategică de extindere în Africa, un centru de control pentru rute de contrabandă și un laborator geopolitic în care Moscova își testează narativul de „eliberator anti-colonial”.
O rețea de baze și dezinformare care aduce dividende geopolitice
Potrivit analiștilor în informații, aerodromurile controlate de ruși în Libia au susținut operațiuni ale grupurilor paramilitare din Sudan, dar și influența Moscovei în Republica Centrafricană – acolo unde, în afara reflectoarelor, Rusia a reușit să impună un regim de teroare sub pretextul securității.
Prin campanii de dezinformare bine calibrate, Moscova a alimentat resentimentele locale față de Franța și alte puteri europene, poziționându-se ca o alternativă „non-occidentală” în materie de securitate. Aceeași strategie a fost aplicată cu succes în Sahel – în Niger, Mali și Burkina Faso – țări care au abandonat ECOWAS și s-au regrupat sub umbrela unei alianțe autoritare, tot mai deschisă față de Rusia.
Ultimul stat în vizorul Moscovei: Ciad, acolo unde propaganda rusă a început deja să creeze fisuri în relațiile cu Europa.
Paradoxul? În ciuda retoricii sale promițătoare, asistența de securitate oferită de Rusia s-a dovedit adesea ineficientă, uneori chiar contraproductivă, alimentând atacuri jihadiste și pierderi semnificative în rândul mercenarilor ruși.
De la război prin procură, la afaceri murdare
În plan economic, Rusia nu s-a mulțumit doar cu relații diplomatice formale. A obținut controlul unor canale de contrabandă, a exploatat resursele statului libian prin intermediul aliaților locali și a transformat regimul lui Khalifa Haftar într-un pilon central al influenței sale în Africa de Nord.
Generalul autoproclamat „mareșal” Haftar, care controlează Estul și Sudul Libiei, nu are vreo legitimitate internațională, dar operează cu sprijinul Moscovei ca un actor cvasi-stat, folosind teritoriul său pentru tranzitul de arme, droguri, petrol și chiar persoane.
Această infrastructură criminală complexă aduce beneficii deopotrivă Kremlinului și clanului Haftar, consolidând regimul printr-o combinație de câștig financiar și influență regională. În 2022, Rusia a orchestrat prin Haftar blocaje ale exporturilor de petrol pentru a manipula prețurile globale. Ulterior, Libia a devenit și o rută de export mascat al produselor petroliere rusești spre piețele europene, ocolind sancțiunile și afectând direct bugetele statelor UE.
Totodată, Rusia a instrumentalizat migrația, transformând-o într-o armă politică. Valurile de migranți care pleacă din Libia către Europa nu sunt doar un fenomen social – ele sunt și un mijloc de destabilizare, menit să amplifice tensiunile interne în statele europene și să ofere legitimitate liderilor locali prin „rolul lor” de negociatori în gestionarea crizei.
Doctrine vechi, pretexte noi
Rusia își fundamentează această strategie pe ceea ce se numește doctrina Karaganov – după numele ideologului rus care a promovat ideea unei lupte globale împotriva ordinii occidentale, în numele unei eliberări anti-coloniale. Însă, în realitate, „eliberarea” promovată de Kremlin se bazează pe o combinație de lovituri de stat, conflicte armate și exploatarea fără scrupule a resurselor africane în beneficiul elitelor de la Moscova.
Un exemplu recent: în februarie, membrii familiei Haftar au fost primiți la Minsk, unde au convenit un acord pentru dezvoltarea portului Tobruk. Belarus, o țară fără ieșire la mare, devine astfel, simbolic, un aliat în controlul indirect al unui port mediteranean, confirmând complexitatea și ambițiile rețelei ruse.
Europa, prinsă în propria inacțiune
Ceea ce rămâne greu de înțeles este pasivitatea europeană. De ce a fost permisă crearea acestui cap de pod rusesc, la o distanță infimă de sudul continentului? De ce a fost ignorată Libia până când realitatea a devenit imposibil de ignorat?
Pentru a-și proteja flancul sudic, Europa nu mai poate adopta o strategie de întârziere. Timpul acțiunii este acum.
Sunt disponibile instrumente concrete: sancționarea rețelelor de contrabandă, înghețarea conturilor și a companiilor paravan care sprijină transporturile aeriene către bazele rusești, aplicarea jurisdicției universale pentru crime de război, și sprijinirea proceselor internaționale la Haga.
Dar mai important decât orice măsură represivă, Europa trebuie să ofere o alternativă reală și viabilă. Securizarea industriei petroliere libiene, sprijinirea instituțiilor legitime și, mai ales, respectarea angajamentelor privind tranziția democratică sunt pași esențiali. Promisiunile repetate de peste un deceniu trebuie, în sfârșit, îndeplinite.
În joc nu este doar stabilitatea Libiei, ci și credibilitatea proiectului european într-o lume în care puterea revine din ce în ce mai mult celor care acționează – chiar și cu metode toxice – și nu celor care doar reacționează.