Lecțiile istoriei: ce au pățit rușii, acum 85 de ani, când au invadat Finlanda. Istoric: „Exact același lucru se întâmplă și în Ucraina”

În urmă cu mai bine de 85 de ani, URSS a atacat Finlanda, căreia i-a smuls o importantă parte din teritoriu, însă plătind chiar și prețul reputației internaționale și cu zeci de mii de morți și răniți.

Pe 30 noiembrie 1939, aproape jumătate de milion de soldați sovietici au trecut frontiera de stat a Finlandei începând ceea ce avea să rămână în istorie drept „Războiul Iernii“. Atacul venea după cererile insistente ale URSS de a face un schimb de terenuri cu Finlanda, cu scopul de a îndepărta granița de Leningrad (Sankt Petersburg) din cauza temerilor față de o posibilă invazie nazistă a URSS prin Finlanda. Aceasta din urmă a refuzat schimbul. Strategii armatei sovietice plănuiau să-i ofere dictatorului Iosif Stalin o victorie rapidă, însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Deși URSS a câștigat războiul, ocuparea țării a durat luni întregi, iar pierderile armatei sovietice au fost severe. Nikita Hurșciov, liderul sovietic, își amintea mai târziu că „noi toți – și mai ales Stalin – am simțit victoria ca pe o înfrângere în fața finlandezilor. A fost o înfrângere periculoasă pentru că arăta inamicilor noștri că URSS este un colos cu picioare de lut“.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Silviu Miloiu, președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice, arată desfășurarea pas cu pas a acestui conflict, dar și cum istoria se repetă într-o anumită măsură în Ucraina, unde Rusia e pe cale să câștige à la Pirus un război care ruinează ambele țări.

„Weekend Adevărul“: Pe 30 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică invada Finlanda, în ceea ce avea să fie cunoscut drept „Războiul de iarnă“. Ulterior, pe 12 martie 1940, adică acum 85 de ani, Guvernul de la Helsinki accepta condițiile unei păci împovărătoare și cedarea unui important teritoriu. Cum arăta lumea, Europa în special, în anii premergători războiului și cum s-a ajuns la acest conflict?

Silviu Miloiu: În anii ’30, Europa deja era împărțită cumva între puterile totalitare și țările democratice – practic, avem două dintre țările care la Tratatul de la Versailles din 1919 fuseseră considerate paria în cadrul societății internaționale, Uniunea Sovietică și Germania. Ambele au acționat ca puteri revizioniste – acest revizionism care generează o cascadă de alte evenimente ce au dus, într-un final, la cel de-Al Doilea Război Mondial. În felul acesta și maniera în care era organizată pacea – așa cum fusese decisă prin ordinea mondială stabilită la tratatele de la Paris din 1919-1920 – s-a schimbat profund, ceea ce va duce la încercările din 1939 de a o mai păstra cumva în Europa. Numai că fiecare dintre puterile mari înțelegea pacea diferit.

În ce fel?

Pe de o parte, Franța și Marea Britanie încercau să conserve nu doar pacea, cât și echilibrul continental. Pe de altă parte, state precum Germania sau Uniunea Sovietică acționau în sensul de a schimba ceea ce fusese deja stabilit în cadrul ordinii mondiale de după Primul Război Mondial. Și așa se ajunge la negocierile din primăvara anului 1939, care cred că sunt foarte interesante. E vorba despre negoceri în care se încearcă cumva ținerea în frâu a Germaniei lui Hitler de către o potențială coaliție stabilită între Marea Britanie, Franța și URSS. Numai că negocerile, care s-au desfășurat la Moscova începând din primăvara anului 1939, au pus față în față, în mod clar, niște puteri cu perspective și valori diferite, cu atitudini și ambiții diferite.

Jocul pervers al sovieticilor

Cum a jucat la două capete Moscova?

Uniunea Sovietică nu era departe, în realitate, de Germania – în esența lor niște totalitarisme antidemocratice, ce-i drept, cu forme de manifestare oarecum diferite. Cele două state aveau o perspectivă comună asupra situației internaționale, diferită decât cea a Marii Britanii și a Franței, state democratice încă în acel moment. În ciuda speranțelor că o coaliție între Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică va ține în frâu Germania și în felul acesta va putea să preîntâmpine un război mondial, în realitate o lovitură neașteptată în planul relațiilor internaționale îi va duce la aceeași masă pe Hitler și pe Stalin.

Vă referiți la celebrul pact Ribbentrop-Molotov, cunoscut la noi după ce a ciuntit țara. De ce a fost însă atât de important la nivel european și chiar mondial?

Așa e, Hitler și Stalin au bătut palma prin intermediul lui Ribbentrop și Molotov care s-au reunit la Moscova. Sigur că și Stalin a fost prezent fizic acolo, dar Hitler doar prin telefon. Cei doi miniștri de Externe au elaborat și semnat pactul Ribbentrop-Molotov, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, un pact care împărțea sferele de influență în Europa Centrală Răsăriteană între cele două mari puteri totalitare. Acesta a fost practic sfârșitul apocaliptic al ordinii mondiale din perioada interbelică și intrarea către cel de-Al Doilea Război Mondial.

Și cum și-au împărțit cele două mari puteri sferele de influență în jumătatea de Est a continentului?

Așadar, în acest pact, pentru Molotov s-au delimitat sferele de influență foarte clar, de exemplu în Polonia, în țările baltice, Finlanda, dar și în cazul României – singura referire făcându-se la Basarabia și acele teritorii care erau de puțin interes pentru Germania, dar de mare interes pentru Uniunea Sovietică. Până la urmă, o formulare destul de ambiguă a permis preluarea Bucovinei de Nord și a Ținutului Herței. În orice caz, aceasta a dus la eșecul încercării Marii Britanii și Franței de a mai salva ce se mai putea, dar totodată a dus și la începutul războiului mondial prin atacarea de către Germania nazistă a Poloniei la 1 septembrie 1939, urmată de atacarea de către Uniunea Sovietică a unei Polonii cvasi-înfrânte la două săptămâni și jumătate după aceea. În felul acesta, armata nazistă și cea sovietică s-au întâlnit pe cadavrul Poloniei îngenuncheate. După momentul îngenuncherii Poloniei, sigur că întreaga Europă centrală și răsăriteană era în pericol. Războiul mondial începuse pe data de 3 septembrie odată cu declarațiile de război ale Franței și Marii Britanii adresate Germaniei, iar Uniunea Sovietică se grăbește să își asume cât mai mult din prada pe care o stabilise împreună cu Hitler prin pactul Ribbentrop-Molotov. A făcut-o în așa fel încât, într-o politică de despicare piesă cu piesă a ordinii internaționale din Europa răsăriteană și în nord, a început să-i cheme pe emisarii țărilor baltice rând pe rând la Moscova unde li s-au impus tratate care, chipurile, ar fi trebuit să asigure securitatea regională, dar care în realitate impuneau prezența Uniunii Sovietice și a Armatei Roșii cu trupe pe teritoriul țărilor baltice.

Ce s-a întâmplat atunci, mai exact?

Armata Roșie a invadat treptat țările baltice, iar prima care a avut de suferit a fost Estonia, care a trebuit să treacă prin experiențe absolut dramatice ale negocierilor de la Moscova și a trebuit să încheie tratatul din 30 septembrie 1939. La fel s-a întâmplat apoi cu Letonia, pe 5 octombrie, dar și cu Lituania, pe 10 octombrie. Practic, am asistat la o adevărată cavalcadă de asemenea inițiative diplomatice ale Uniunii Sovietice, care au fost întotdeauna asociate cu presiuni foarte mari, presiuni militare, cu mobilizare, cu amenințare, adică exact toate acele lucruri pe care Uniunea Sovietică se angajase că nu le va face prin tratatele pe care ea însăși le semnase, ba chiar uneori chiar le inițiase în anii ’30.

Cerințe la extreme

Următoarea pe listă a fost Finlanda. Cum au acționat rușii, în primă fază?

Așa e, în felul acesta s-a ajuns practic și la situația Finlandei, pentru că ea nu era privită în mod diferit față de celelalte state baltice în pactul Ribbentrop-Molotov. Pe 5 octombrie 1939, guvernul finlandez a fost invitat să trimită o delegație la Moscova pentru a discuta chestiuni politice concrete. Deci cam acesta a fost începutul negocerilor dintre Uniunea Sovietică și Finlanda. Ce-i drept, până în acel moment, sovieticii fuseseră destul de activi, iar Derevjanski, ministrul plenipotențiar sovietic de la Helsinki, elaborase chiar un set de propuneri minimale și unul cu propuneri maximale pe care URSS să le aibă în vedere în relația cu Finlanda.

Ce solicitări aveau sovieticii în cele două variante?

Un program minimal care, sigur, pe lângă faptul că cerea Finlandei să cedeze insule din Golful Finic și să permită o bază navală și aeriană sovietică la Hanko, mai includea și cedarea unei părți a istmului Kareliei, a părții vestice a Peninsulei Pescarilor, de la Marea Barents. În programul maximal erau solicitări mult mai mari, printre altele, li se cerea finlandezilor să cedeze partea sud-estică a teritoriului din jurul Vyborg, în limba rusă, regiunea Pechenga de la Marea Barents. Și, sigur, pe lângă Hanko și celelalte aspecte pe care deja le-am invocat, la fel ca în cazul celorlalte state baltice, finlandezilor li s-ar fi cerut, potrivit acestui plan care va fi în realitate respectat, și semnarea unui tratat de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică. Din punct de vedere diplomatic, acestea ar fi începuturile care au dus mai apoi la conflictul respectiv.

Tactica finlandeză

Se temeau sovieticii că Finlanda ar putea fi folosită de Germania pentru a ataca Uniunea Sovietică venind din zona baltică?

Exact acestea au fost motivele pe care le-au menționat sovieticii, printre altele. Finlanda a insistat că nu se pune problema să se întâmple acest lucru, dar nu au fost ascultați în timpul negocierilor. Exista, într-adevăr, o preocupare mai veche a sovieticilor că Germania ar fi intenționat să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul.

Ce soluții au încercat finlandezii la masa negocierilor, pentru a opri din fașă invazia rusă?

Practic, Finlanda a trimis o delegație care, spre deosebire de cele baltice, nu s-a grăbit să ajungă la Moscova, ci a chemat un diplomat, pe Juho Kusti Paasikivi, viitorul președinte al Finlandei, să se deplaseze dinspre Stockholm către Moscova. Așa au încercat finlandezii să mai câștige puțin timp. Însă, în discuțiile pe care le-au avut la Moscova, Uniunea Sovietică, reprezentată de Molotov, uneori și de Stalin, a invocat faptul că, deși finlandezii insistă că nu vor ataca URSS și nu vor servi drept punte pentru un atac de către o altă mare putere, cu toate acestea, lucrul acesta se poate întâmpla. De fapt, poziția Finlandei în acel moment era una fermă de neutralitate, exact ceea ce i-au explicat membrii delegației finlandeze.

Putem spune că situația a semănat cu cea dinaintea invadării Ucrainei, când rușii au cerut Kievului să nu adere la NATO.

Așa e, Uniunea Sovietică a motivat în felul acesta, a apelat și atunci la argumentul nevoii sale de securitate, exact așa cum s-a întâmplat și acum în preliminariile războiului cu Ucraina. Însă nu a fost doar atât: mai târziu, în 1940, Uniunea Sovietică va insista în discuțiile cu Berlinul asupra anexării totale a Finlandei.

Care a fost reacția lui Hitler?

Nemții au spus un „nu“ hotărât, pentru că Hitler și Ribbentrop considerau că au făcut suficiente concesii Uniunii Sovietice. Între timp fusese impus tratatul care a sfârșit acest război cu Finlanda din 12 martie 1940 și fuseseră anexate țările baltice, Basarabia, Bucovina de Nord etc., iar Germania se simțea deja prea puternică pentru a fi de acord să mai facă alte concesii Uniunii Sovietice. În plus, la Berlin se considera că în vreme ce germanii își sacrificau viețile pentru a obține teritorii și zone de dominație, sovieticii le obțineau ca un fel de premiu de consolare din partea Germaniei. Așa că, germanii nu mai erau de acord să facă asemenea concesii, mai cu seamă că între timp au putut să constate și capacitatea aparent redusă a URSS de a purta un război modern în cazul Finlandei. De altfel, în acel moment, germanii erau destul de deciși să lanseze Operațiunea Barbarossa, prin urmare atacarea Uniunii Sovietice, așa cum s-a și întâmplat aceasta începând cu 22 iunie 1941.

Raportul de forțe: David contra Goliat

Cum au început ostilitățile în Finlanda?

Generalul Merezkov, care a condus această campanie în prima sa etapă, promisese că, în relativ puțin timp, o săptămână-două, îi va oferi pe tavă Finlanda lui Stalin. Și lucrul acesta era destul de agreat la Moscova, pentru că mai toți planificatorii militari, sursele de intelligence și așa mai departe considerau că, pe de o parte, Finlanda are o armată insuficient pregătită pentru un război modern – lucru perfect adevărat. Pe de altă parte, apreciau că, în momentul în care va începe războiul, va fi un colaps al apărării finlandeze, că mișcările de stânga se vor alinia Uniunii Sovietice. Este, de fapt, și prima formulă pe care o gândiseră sovieticii, prin stabilirea unui guvern-marionetă pe care ar fi dorit să-l impună la Helsinki, un guvern condus de comunistul Otto Wille Kuusinen.

Totuși, într-o primă fază, rușii au eșuat. Ce s-a întâmplat în prima etapă a ofensivei?

Socoteala de acasă a rușilor nu s-a potrivit cu cea din târg, pentru că, în realitate, finlandezii s-au dovedit un popor mult mai unit decât anticipaseră. Ceea ce nu au putut să înțeleagă sovieticii a fost susținerea pe care sistemul politic finlandez o avea din partea finlandezilor în general, inclusiv a celor de stânga, a celor mai mulți dintre cei de stânga. Rușii nu au înțeles această idee, acest sentiment patriotic, până la urmă, în sensul cel mai pozitiv i-a animat pe finlandezi, ceea ce a făcut posibil ca, în ciuda disproporției uriașe de forțe, lucrurile să meargă diferit de strategia pe care o aveau sovieticii.

Care era raportul de forțe în teren?

Practic, trupele sovietice din districtul militar Leningrad care au atacat dispuneau de superioritate de 3 la 1 ca număr de soldați, 80 la 1 în privința tancurilor, 5 la 1 în privința artileriei, 5,5 la 1 în domeniul aviației. Și aici trebuie ținut cont de faptul că și puținele tancuri, piese de artilerie sau avioane pe care le aveau finlandezii erau de modă veche și doar câteva fuseseră achiziționate la o dată recentă din Marea Britanie. În plus, foarte mulți dintre soldații finlandezi nu văzuseră niciodată un tanc și prima lor reacție a fost de a intra în panică, dar ulterior au reușit să identifice această metodă, celebrele cocktailuri Molotov, pentru a lupta împotriva sovieticilor. Așa că, dintr-o armată care totuși se temea și avea sentimentul acesta al inferiorității, armata finlandeză a devenit încrezătoare în forțele proprii și mai ales animată de acest ideal național care i-a făcut pe oameni să simtă că e un lucru absolut firesc să-și apere patria.

  „Stalin, ca și Putin, a invocat în mod clar precedentul Petru cel Mare“

Cum au decurs ostilitățile în prima etapă?

Rușii au început pe trei mari linii de atac, iar cea mai importantă era istmul Kareliei, pe care îl dorea atât de mult Stalin pentru a duce cât mai către vest frontiera. Acolo forțele sovietice erau într-adevăr mult superioare din toate punctele de vedere. Finlandezii aveau plasate în apărare șase divizii conduse de generalul Hugo Ostermann. Undeva la dreapta lui, în zona de sud-vest a istmului Kareliei, era generalul Harald Öhquist care comanda trei divizii, apoi erau trei grupări de trupe de acoperire care acționau undeva în spatele Liniei Mannerheim, iar pe flancul stâng al trupelor, undeva între râul Voxi și lacul Ladoga, se afla Corpul 3 armată, condus de omul cel mai apropiat de Mannerheim, generalul Erik Heinrichs. Trebuie spus că aici erau și trupele cele mai experimentate ale finlandezilor. De asemenea, mulți dintre liderii armatei finlandeze în acel moment erau tinerii studenți care, în perioada Primului Război Mondial, primiseră formare militară în cadrul armatei germane, erau tinerii care erau nemulțumiți de rusificarea pe care o practica Rusia țaristă în acel moment în Marele Ducat al Finlandei și care în felul acesta încercau să câștige un statut separat de Rusia pentru țara lor. În fine, a doua grupare era cea care consta din Corpul 4 armată și era situată la nord de lacul Ladoga, condusă de generalul Johan Woldemar Hägglund. El avea o misiune destul de complicată pentru că era un spațiu vast la nord de Ladoga pe care trebuia să îl apere împotriva trupelor sovietice, iar Finlanda mai era apărată în zona de nord de generalul Viljo Einar Tuompo, el neavând nici măcar calitatea militară de care se bucurau ceilalți generali finlandezi pentru că se baza practic pe membri ai găzii civile, pe grăniceri, pe rezerviști.

Cum erau dispuși de cealaltă parte sovieticii?

Spre deosebire de finlandezi, sovieticii erau foarte bine pregătiți, aveau Armata a 8-a în apropiere de Petrozavodsk cu 6 divizii de infanterie și 2 divizii de brigăzi de tancuri, undeva la vreo 130.000 de oameni și 400 de tancuri, ceea ce era o forță uriașă pentru armata finlandeză. Mai la nord era Armata a 9-a cu 5 divizii de infanterie, Armata a 14-a cu 3 divizii de infanterie, cu obiectivul de a pune mâna pe Petsamo cât de repede posibil. În total, aceste armate ajungeau la 140.000 de oameni și 150 de tancuri, deci era efectiv un avantaj net de partea Uniunii Sovietice.

Totuși, care au fost marile deficiențe ale rușilor?

S-a discutat foarte mult despre linia Mannerheim ca fiind esențială și oarecum asta a pornit și ca o scuză din partea sovieticilor pentru a spune de ce nu au reușit. În realitate, ea era o linie discontinuă, neterminată, multe dintre fortificații erau improvizate, unele erau din ciment, deci mai puternice, mai solide, dar foarte multe erau din lemn, din pământ, prin urmare e foarte departe mitologia rusă care s-a născut în jurul liniei Mannerheim. În plus, armata sovietică era mult slăbită după Marea Epurare a lui Stalin, care a ucis generalii cei mai capabili, în frunte cu Mihail Nicolaevici Tuhacevski. Fusese acea încercare a lui Stalin de a scăpa de toți liderii care i-ar putea pune la îndoială puterea, dar asta slăbise foarte mult armata sovietică și totodată o făcuse extrem de obedientă și foarte puțin flexibilă.

Ați amintit de patriotismul și de unitatea finlandezilor, dar ce tactici au folosit pentru a-i opri pe sovietici?

Una dintre tacticile favorite ale finlandezilor era să separe acel Goliat sovietic, unitățile mari sovietice, în mai multe unități mici, urmate de încercuirea acestora, apoi anihilarea lor treptată. Ei au ținut cont de câteva elemente fundamentale: au văzut că armata sovietică este inflexibilă, că de obicei urmează doar trasările cunoscute, că este foarte previzibilă și atunci atacau prin acele zone unde o simțeau mai slabă, încercau să o slăbească treptat, iar prin aceste tactici reușeau să o anihileze. Sigur că această primă ofensivă pe care au desfășurat-o sovieticii împotriva istmului Kareliei și la nord, în încercarea de a tăia Finlanda în două sau de a pătrunde direct către capitala Helsinki, a fost un insucces și deja după cea de-a doua ofensivă, din 15 decembrie, a fost limpede că planul de a cuceri Finlanda în două săptămâni eșuase. La 23 decembrie, finlandezii au executat un contraatac prin diviziile a șasea și întâi, ceea ce practic a dus la eșecul planului Ladoga, ce ar fi trebuit să se concretizeze în dislocarea întregului dispozitiv de apărare al finlandezilor. Iarăși un lucru foarte important este modalitatea în care sovieticii au tratat problema afluirii trupelor pe front pentru că, de foarte multe ori, se crea haos, erau foarte prost organizați și în felul acesta creau apărătorilor posibilitatea de a utiliza tactici îndrăznețe în vederea îngreunării avansului sau chiar opririi avansului din partea sovieticilor. O altă bătălie importantă în această etapă a fost bătălia de la Suomussalmi, care a debutat în momentul în care Divizia 163 condusă de generalul Zelenţov a înaintat la începutul lunii decembrie de la baza sa de la Uhkta, prin pădure, în scopul de a captura oraşul Oulu. Dacă le reușea, Finlanda ar fi fost tăiată în două. Însă rușii au fost învinși.

Victorie à la Pirus pentru ruși

Când a început să se schimbe situația pe front?

Undeva spre Anul nou era destul de limpede că întreaga acțiune ofensivă a Uniunii Sovietice era un eșec de proporții. De altfel, a fost momentul pe care l-a sesizat și Stalin, care l-a desemnat pe comandantul Districtului Militar Special Kiev, pe generalul Semion Timoşenko, să fie comandant al forțelor sovietice de atac împotriva Finlandei. A fost o nouă etapă și a început printr-o largă reorganizare a forțelor militare pe care le aveau la dispoziție sovieticii pentru a putea să facă față unui război modern, așa cum se dovedea, din ce în ce mai mult, că finlandezii au învățat să-l poarte.

Care a fost desfășurarea de forțe din a doua etapă?

În februarie 1940, sovieticii au declanșat un nou atac împotriva Finlandei, un atac care a dus, de exemplu, pe teatrul de operațiuni din istmul Kareliei, cel principal, nu mai puțin de 25 de divizi, 8 brigăzi blindate, 17 regimente de artilerie – cam 600.000 de oameni, 3.137 de tunuri, dintre care o treime de calibru greu, și 2.000 de tancuri. Aceasta era o superioritate absolut copleșitoare de 4 la 1 la număr de soldați, de 20 până la 30 la 1 în privința artileriei și la fel în privința tancurilor și aviației. Acesta a fost modul în care Timoşenko a regândit. El a vrut să fie sigur, s-a dus cu forțe să fie atât de nimicitoare, de devastatoare, încât să-i asigure câștigul. Într-adevăr, deși cu mare greutate, linia defensivă finlandeză a fost străpunsă și s-a deschis drumul spre Viipuri. Sigur, a mai fost un element foarte important: iarna grea, care cumva i-a ajutat pe sovietici pentru că au putut să traverseze inclusiv spațiul maritim cu blindate și să cadă undeva în spatele pozițiilor defensive finlandeze. Această lună, februarie, practic, este etapa în care lucrurile devin ceva mai clare. Era vizibil și pentru finlandezi că apărarea lor nu putea să dureze la infinit.

Un compromis scump

Rusia a câștigat în cele din urmă războiul iernii, dar cu un preț uriaș, la fel cum se profilează în Ucraina…

În 1940, devenise clar și pentru sovietici că Finlanda era o nucă tare și că nu ar trebui să-și facă o ambiție excesivă din cucerirea întregii țări. Și tocmai de aceea, foarte curând, sovieticii au renunțat la guvernul-marionetă pe care doreau să-l pună la Helsinki. Pur și simplu, dacă înainte era menționat frecvent de TASS, în 1940 este uitat de agenția sovietică de presă și încep niște negocieri la Stockholm, între Finlanda și URSS. Negocieri care au fost cumva și grăbite de faptul că Marea Britanie și Franța încercau să facă ceva în perioada aceasta a „războiului ciudat“ – „The Phoney War“ sau „Drôle de guerre“. Se luase în calcul posibilitatea de a antrena întreaga Scandinavie în război printr-o forță expediționară anglo-franceză care să se deplaseze spre nordul continentului și ulterior să ajungă în Finlanda pentru a ajuta la continuarea războiului. Era un scenariu pe care Stalin nu și-l dorea pentru că voia totuși ca să nu ajungă într-un război și cu puterile occidentale, având în vedere că era nesigur totuși pe o alianță pe termen lung cu Hitler. Așa că negocierile păreau o cale de rezolvare pentru cele două părți.

Și la ce compromis a ajuns în final?

În condițiile în care deja prin intermediul ambasadelor sovietice și finlandeze de la Stockholm s-au discutat anumite elemente de bază pentru negocierile ulterioare, pacea a fost semnată la Moscova la 12 martie 1940, o pace care a costat scump Finlanda. I-a costat cam o zecime din teritoriu, termenii de pace au depășit chiar cerințele inițiale ale lui Stalin, pentru că de data aceasta, în plus față de baza navală de la Hanko și insulele din Golful Finic, sovieticii au reclamat și întreaga provincie Viipuri, până la linia unde fusese frontiera imperiului lui Petru cel Mare. De altfel, Stalin, ca și Putin, a invocat în mod clar precedentul Petru cel Mare. Peninsula Hanko a fost închiriată Moscovei pe un termen de 30 de ani, ceea ce dădea URSS-ului o bază navală de unde putea controla întreaga zonă nordică a Golfului Finlandei. De asemenea, cele două țări s-au angajat să nu încheie nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte. În total, Finlanda pierdea 28.000 de km², o zonă importantă, cu 316.000 de hectare de teren arabil, 2.500.000 de hectare de pădure. Din punct de vedere demografic uman, pierderile erau foarte mari: războiul a costat viața a aproximativ 15.000 de finlandezi, dar mult mai mulți sovietici, aproape 50.000 de soldați și-au pierdut viața.

  „Rusia nu poate spune că a câștigat cu adevărat, oricâte victorii ar avea pe front“

Privind în urmă, putem spune că a fost o victorie à la Pirus, iar rușii au pierdut practic mai mult decât au câștigat. Seamănă cumva această victorie din Finlanda cu cea a Rusiei, care se profilează în Ucraina, dar cu pierderi uriașe la toate capitolele?

Exact așa a fost, pentru că au pierdut foarte mult, atât în ceea ce privește resursele umane importante, valoroase, resurse materiale foarte importante, pentru că au trebuit să refacă practic armata după această semivictorie. Moral au pierdut foarte mult pentru că mai toate puterile au început să desconsidere armata sovietică, să considere că aceasta nu este de fapt un factor important în economia războiului și că, în realitate, URSS este într-adevăr „un colos cu picioare de lut“. Apoi opinia publică, mai ales în SUA, se mobilizase foarte puternic în favoarea finlandezilor și, evident, pentru condamnarea Uniunii Sovietice. În plus, foarte mulți dintre intelectualii europeni care au avut tendința de a simpatiza cu sovieticii, unii chiar și după ce văzuseră ce se întâmplase cu procesele stalinismului, au devenit din ce în ce mai critici față de Uniunea Sovietică. Poziția slăbită pe plan internațional a fost ca un duș rece pentru sovietici, conducând la o adevărată nevoie de reformă.

Există și alte elemente comune între cele două războaie, cel ruso-finlandez, respectiv cel de acum dintre Rusia și Ucraina?

Foarte adevărat, ele există. Și în cazul Finlandei, și în cazul Ucrainei, așteptările inițiale s-au dovedit a fi nerealiste. Vorbim aici de estimările pe care chiar serviciile de informații sovietice le făcuseră acum aproape nouă decenii și la fel s-a întâmplat și acum cu serviciile de intelligence rusești. Ulterior s-a văzut că, totuși, ideea apărării unui mod de viață, ideea apărării națiunii este încă foarte importantă și ea poate să genereze, cu adevărat, o emulație în rândul cetățenilor și are impact pe termen lung. Pentru că, în mod clar, sentimentele față de Rusia, în etapa finală a războiului, după război, vor fi negative și asta va fi un impact pe termen foarte lung de acum înainte. Asta s-a întâmplat și după „războiul de iarnă“, când națiunea arbora drapeul în bernă, când au fost mari comemorări ale victimelor, iar lucrul acesta a dus pe termen lung la o anumită percepție asupra Rusiei. Prin urmare, aș spune că, dincolo de posibilele câștiguri teritoriale ale rușilor în Ucraina, pierderile sunt mult mai mari decât câștigurile și nu justifică, la nivel strategic, la nivel politic, la nivel economic, în niciun fel modalitatea în care deciziile s-au luat la Moscova.

Greșeala uriașă a Rusiei

Putem spune că și atunci, la fel ca acum, rușii și-au supraestimat puterea?

Cred că da. Este clar că și atunci și acum, Kremlinul și-a supraestimat capacitățile, a refuzat să înțeleagă că acest logos imperial pe care îl propune este respins de un etos național. Și, atunci și acum, putem vedea o coagulare în jurul unor valori care sunt foarte diferite față de valorile pe care Moscova încearcă să le impună.

Finlanda era neutră, dar chiar și așa, sovieticii au atacat-o. Și să ne amintim că înaintea războiului de acum s-a vorbit despre „finlandizarea“ Ucrainei, adică despre o neutralitate precum cea a Finlandei. Putem concluziona, fără teama de a greși, că nici în cazul Ucrainei această neutralitate nu ar fi însemnat că rușii nu vor ataca?

Absolut. De fapt, după Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică deja controla întregul spațiu răsăritean, și atunci, pentru Finlanda, strategia a fost să se replieze în jurul acestei politici de concesii față de Uniunea Sovietică. Ulterior, în perioada regimului Willy Brandt (n.r. – fost cancelar german) din Germania Federală, politologii germani au vorbit de conceptul acesta de „finlandizirung“, adică de cedare cumva benevolă în favoarea unei mari puteri. Revenind la finlandezi, într-adevăr, au trecut prin etapa aceasta de finlandizare, mai ales în timpul lungului regim al președintelui Urho Kekkonen, după care, de la începutul anilor ’80, este o poziție de adaptare cumva, iar ulterior, așa cum știm, Finlanda devine din ce în ce mai apropiată de NATO. Vorbim însă despre o apropiere care nu s-ar fi putut materializa fără această agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei. Din acel moment a fost clar că Rusia iese dintr-o logică a comportamentului, oarecum firesc, în relațiile internaționale. Sigur, un semnal a fost și războiul din Transnistria din 1992. Însă, peste timp, vorbind de acest război din Ucraina, a fost foarte limpede că ceea ce acceptaseră sovieticii în 1975, de pildă, și în perioada aceasta mai vastă de timp în care s-au desfășurat lucrările Conferinței de la Helsinki, nu mai este acceptat de elitele din jurul lui Putin. Prin urmare, Finlanda nu își poate asigura securitatea de una singură, așa că are nevoie de colaborare în interiorul NATO. Într-adevăr, chiar acum câțiva ani, părea aproape imposibil ca Suedia, de pildă, să fie membră NATO și destul de improbabil ca Finlanda să se alăture Alianței. Pentru că mai existau încă în Finlanda destul de mulți oameni asociați, să zicem, vederilor din perioada lui Kekkonen și care nu îndrăzneau să facă un pas mai departe.

Se poate spune că NATO a câștigat un aliat serios prin alăturarea Finlandei, la fel cum ar câștiga în cazul în care ar accepta Ucraina?

În acest moment, armata finlandeză este o armată foarte serioasă, foarte solidă. Sigur, există armata obligatorie, dar este și o armată care respectă foarte clar formarea militarilor, o armată în care nu sunt abuzuri sau sunt pe o scară foarte mică, există un profesionalism evident la nivelurile de conducere ale armatei finlandeze. Deci NATO a câștigat un aliat valoros. Capacitatea NATO de a riposta unui potențial atac al Rusiei a crescut în această perioadă. În oglindă, Rusia doar de pierdut a avut și are pentru că, pe de o parte, Ucraina, indiferent ce scenariu s-ar aplica acolo, în mod evident va avea perspectiva și dorința de a se ancora în jurul Occidentului. Nici Finlanda, dar nici Ucraina nu au putut fi ocupate de către ruși. Și atât timp cât Finlanda a rămas suverană, la fel cum va rămâne Ucraina, Rusia nu poate spune că a câștigat cu adevărat, oricâte victorii ar avea pe front.

Cine este Silviu Miloiu

Silviu Miloiu este președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice si prof. univ. dr. la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. A elaborat o serie de monografii dedicate istoriei Europei Nordice și Baltice și unora dintre țările din regiune: Finlanda, Lituania. A elaborat, de asemenea, monografii și volume de documente care explorează istoria relațiilor României cu statele baltice și nordice. Este laureat al Premiului „George Iacobescu” pentru contribuții remarcabile aduse în domeniul istoriei relațiilor României cu Marea Britanie și integrării europene decernat de Ministerul britanic pentru Europa și de School of Slavonic & East European Studies. Este specializat, de asemenea, în istoria politicii externe româneşti în sec. al XX-lea.

Din 2010 conduce în România o conferință anuală de Studii Baltice și Nordice, cel mai mare eveniment de acest gen din Europa de Sud-Est. A primit decorații și premii în Finlanda, Letonia, Lituania și Marea Britanie pentru excelență în studiile baltice și nordice, precum și în studii britanice. Cercetările sale au condus la peste 30 de cărți ca autor, editor sau coautor, precum și la 100 de articole și capitole științifice publicate la nivel internațional. A fost directorul mai multor proiecte de cercetare și organizatorul principal a peste 20 de conferințe internaționale.