După decenii în care Europa s-a străduit să scape de minele antipersonal – arme care ucid fără discriminare și mult timp după încheierea conflictelor – cinci țări de graniță cu Rusia iau în calcul revenirea la o practică abandonată tocmai pentru brutalitatea ei, scrie The New York Times.
Lituania a ridicat un grad la granița cu Rusia și va amplasa mine/FOTO:X
În plină epocă a fricii post-2022, cu războiul din Ucraina în desfășurare și granițele estice ale Uniunii Europene tot mai tensionate, Polonia, Finlanda și cele trei state baltice – Estonia, Letonia și Lituania – au anunțat că vor să părăsească Convenția de la Ottawa, tratatul internațional care interzice folosirea minelor antipersonal, în vigoare din 1999.
Decizia nu produce efecte imediate – procesul de retragere durează șase luni –, dar marchează un moment de cotitură. O fisură vizibilă în consensul post-Război Rece privind eliminarea armelor cu potențial de distrugere civilă masivă.
Războiul a schimbat totul
„Războiul din Ucraina a schimbat totul”, spune Veronika Honkasalo, deputată în Parlamentul finlandez și una dintre puținele voci care s-au opus ieșirii din tratat. Frica publică a crescut, spune ea, în condițiile în care Finlanda are o graniță terestră de 1.300 de kilometri cu Rusia și o istorie complicată cu vecinul de la est.
De cealaltă parte, susținătorii revenirii la minele antipersonal argumentează că nu este vorba despre revenirea la vechile stocuri masive sau despre abandonarea principiilor umanitare, ci despre o adaptare la realitățile unui război în care Rusia folosește intens acest tip de armament. „Minele nu opresc o divizie mecanizată, dar forțează inamicul să își asume riscuri sau să consume resurse pentru deminare”, afirmă Laurynas Kasčiūnas, fost ministru al Apărării din Lituania, care a vizitat Ucraina anul trecut și a inițiat discuțiile la nivel baltic.
O armă contestată, dar folosită
Deși minele antipersonal sunt, conform Comitetului Internațional al Crucii Roșii, responsabile în proporție de 80% pentru victime civile – mulți fiind copii –, unele armate încă le consideră utile din punct de vedere tactic.
Ucraina, membră a tratatului din 2006, a ezitat inițial, dar după eșecul contraofensivei din 2023 și în fața tacticii rusești de trimitere în valuri a infanteriei, și-a schimbat poziția. Președintele Volodimir Zelenski a semnat luna aceasta decretul prin care anunță retragerea Ucrainei din tratat, invocând faptul că Rusia „folosește minele antipersonal cu un cinism extrem”.
Paradoxal, Ucraina mai deține peste 3 milioane de astfel de mine – aproximativ jumătate din ce avea înainte de a adera la Convenția de la Ottawa. Rămâne însă neclar dacă le poate folosi legal, deoarece tratatul interzice retragerea în timpul unui conflict armat.
Comunitatea internațională: „O cutie a Pandorei”
Pentru activiștii anti-mine, momentul este considerat unul periculos. „Suntem furioși pe aceste țări. Știu bine că minele nu le vor apăra cu adevărat de Rusia. Este un joc politic”, declară Tamar Gabelnick, directoarea Campaniei Internaționale pentru Interzicerea Minelor Terestre, organizație distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace în 1997.
Mary Wareham, expertă la Human Rights Watch și participantă la negocierile inițiale pentru tratat, atrage atenția asupra precedentului creat. „Dacă renunțăm la un acord atât de important, ce urmează? Vom contesta și tratatele împotriva armelor chimice, biologice sau nucleare?”
Pentru context, mai mult de 160 de state sunt semnatare ale Convenției de la Ottawa, dar nu și marile puteri militare – Rusia, China sau SUA. Potrivit datelor ONU, tratatul a dus la distrugerea a peste 55 de milioane de mine și la scăderea victimelor anuale de la peste 20.000 la aproximativ 3.500 în ultimele două decenii.
Rămâne Norvegia
Dintre toate statele europene care împart graniță cu Rusia, doar Norvegia rămâne fermă în angajamentul său față de tratat. Restul invocă „amenințări semnificativ crescute” în regiune și nevoia de flexibilitate militară.
Într-un comentariu amar, Paul Heslop, consilier ONU și expert britanic în deminare, amintește de implicarea regretatei prințese Diana în campania împotriva minelor. „Ar fi dezamăgită să vadă că, după aproape trei decenii de la vizita ei în Angola, lumea face pași înapoi”, spune el.
Pentru Europa de Est, această alegere între apărare și principiile umanitare nu este una teoretică. Este una urgentă – și profund incomodă, notează NYT.