Experții consultați de „Adevărul” avertizează că România va trebui să ia de urgență câteva măsuri pentru a stabili o comunicare normală cu SUA. Americanii sunt, așa cum au recunoscut și reprezentanții statelor europene, singurii care pot asigura securitatea Europei, însă relațiile româno-americane sunt tot mai tulburi, iar antiamericanismul începe să își facă simțită prezența.

România este membru NATO și are o relație privilegiată cu cel mai puternic stat membru al Alianței, SUA. Cele două state au un parteneriat strategic încă din 1997, iar relațiile dintre cele două au evoluat de atunci tot mai mult. Cu toate acestea, în ultimele săptămâni, odată cu venirea la putere a lui Donald Trump, relațiile româno-americane au devenit încordate, după ce Elon Musk, dar mai ales vicepreședintele JD Vance au criticat România pentru anularea alegerilor.

Reacția autorităților de la București a fost halucinantă. În loc să încerce să le explice partenerilor americani care au fost motivele reale care au dus la anularea alegerilor, românii au răspuns dur. Și nu prin vocea unor diplomați de carieră sau a unuia dintre cei în măsură să transmită mesaje în numele României, adică președintele interminar Ilie Bolojan sau premierul Marcel Ciolacu, ci prin vocea vicepreședintelui Autoritatății Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), Pavel Popescu, care i-a transmis un mesaj tăios lui Keith Kellogg, emisarul special al președintelui american Donald Trump pentru Ucraina.

Relațiile cu SUA se înrăutățesc cu fiecare zi

Experții consultați de „Adevărul” consideră că România trebuie să ia urgent măsuri și să stabilească un canal serios de comunicare cu Statele Unite ale Americii, țara care în prezent asigură practic securitatea Europei, implicit a României. Europenii s-au convins deja de acest lucru. Ultima declarație a ministrului britanic al Apărării, John Healy, care a spus că numai Statele Unite îl pot opri Putin să atace din nou Ucraina, contrazice tonul optimist al unor lideri europeni și analiști care mai cred că Europa poate să-și poarte singură de grijă, în acest moment, sărind peste etapele reînarmării și autoresponsabilizării, care ar dura ani de zile.

„În cele din urmă, numai Statele Unite îi pot oferi lui Putin un mijloc de descurajare care să-l împiedice să atace din nou, iar detaliile acestui lucru sunt în curs de rezolvare acum”, a spus Healey în timpul unui discurs despre reforma apărării la Institutul Guvernului din Londra.

Expertă în relații internaționale, specializată pe analiza informațiilor și sociololgie politică în SUA și în zona Orientului Mijlociu, Ioana Bercean a fost studenta lui William Burns, la Universitarea Harvard. Burns este nimeni altul decât fostul director al CIA în SUA, în timpul mandatului lui Joe Biden.

Profesor la SNSPA, Ioana Bercean spune că, după ce anterior s-au contrat în declarații cu Donald Trump, liderii europeni încearcă acum să reintre în grațiile președintelui american, pentru a se asigura că SUA nu vor abandona Europa. Este cazul președintelui Franței, Emmanuel Macron, dar și a premierului britanic, Keir Starmer, care par să fi revenit la sentimente mai bune față de Trump. Dovada? Cei doi lideri ai celor mai puternice națiuni europene vor merge la Washington, la începutul săptămânii viitoare, pentru a discuta cu Trump o serie de detalii importante, de la dosarul ucrainean și până la relațiile transatlantice.

Europenii au ajuns din nou la mâna lui Trump

„Probabil că s-au stabilit niște puncte-cheie, niște piloni de la care vor pleca următoarele negocieri, dar pe parcurs, sigur, se adaptează. Vedeți că premierul britanic și președintele Macron merg la Washington, iar acesta e un semnal că până la urmă cheia acestor negocieri este tot la ei, tot la americani. Adică da, ne-am întâlnit și noi de două ori la Paris, încercăm să facem niște lucruri, dar astea sunt mai degrabă o formă de răspuns sau o reacție aproape instantanee la declarațiile lui Donald Trump, la întâlnirea de la Riad. Și atunci Europa s-a simțit obligată și tactic să răspundă într-un fel. Și au fost acele întâlniri în urma cărora nu s-a stabilit mare lucru pentru că cea mai importantă concluzie a acelor întâlniri este că premierul britanic și președintele Franței merg la Washington să discute cu Donald Trump. Adică în cheia asta trebuie să înțelegem că nu se va întâmpla nimic fără americani. Și să ne liniștim un pic, că americanii nu vor pleca din Europa. Mai mult, s-ar putea să avem o surpriză să vină și mai mulți în Europa, pentru că și Donald Trump înțelege, dincolo de discursurile lui foarte entuziaste și neortodoxe, că Europa este un partener de care are nevoie atât din punct de vedere securitar, cât mai ales din punct de vedere economic, pentru că SUA și Europa sunt legate între ele”, spune Ioana Bercean.

La rândul lor, americanii ar avea motive serioase să nu-și abandoneze principalul partener, Uniunea Europeană, iar asta din mai multe motive. Unul dintre ele este faptul că SUA au nevoie să facă în continuare afaceri cu europenii.

„Economia americană produce foarte multe lucruri care ajung pe piața europeană. Iar dacă piața europeană s-ar închide sau pur și simplu europenii nu le vor mai cumpăra sau tarifele vor fi atât de mari încât ele vor fi prohibitive, sigur că și economia americană va fi afectată. Ori asta ar fi un efect de bumerang pentru Donald Trump, care le-a promis americanilor că va face America măreață, că va fi, nu citez exact, o epocă de aur”, mai spune experta.

În opinia sa, nu se pune problema ca SUA să renunțe la Europa sau să cedeze sfere de influență Rusiei. SUA, spune ea, vor continua să-și susțină aliații.

„Conceptul acesta sau rostogolirea sintagmei cu cedarea Europei mie mi se pare foarte forțată, scoasă din context și nu știu cine a aruncat-o pe piață. Dar Donald Trump nu a spus niciodată asta. Din contră, a spus că va continua să susțină Europa, dar cu unele precizări. Le-a cerut pe bună dreptate europenilor să investească și ei în propria securitate. Anterior, același lucru l-a cerut și Obama, dar atunci nu a fost această reacție plină de adversitate a europenilor, la fel cum nu a fost o reacție dură nici când actualul secretar general al NATO, Mark Rutte, a venit cu o solicitare identică”, adaugă experta.

România repetentă

În ce privește România, se pare că la București încă nu s-a înțeles faptul că securitatea țării, ca și a întregii regiuni și a întregului continent, depinde în cea mai mare măsură de SUA. Într-un moment în care europenii se regrupează și încearcă să obțină bunăvoința lui Donald Trump, România pare că a luat-o pe contrasens.

„Ar fi momentul ca autoritățile să se mobilizeze. În primul rând trebuie să fim adecvați și să înțelegem. Repet, ne place sau nu ne place de Trump, pentru că nu contează cine este președinte la Casa Albă sau cine va fi peste patru ani. Pentru mine este important ca noi să fim adecvați și să înțelegem ce vrea fiecare administrație. Acum, în acest moment, trebuie să înțelegem următorul lucru care este evident, reiese din toate declarațiile administrației la orice nivel. Să înțelegem și că administrația Trump nu se va apropia foarte tare de orice politician sau orice factor decizional care a fost foarte prietenos cu administrația Biden. Sigur că nu este corect, sigur că nu este calea diplomatică cu care noi am fost obișnuiți până acum, dar trebuie să înțelegem limbajul lui Donald Trump”, spune experta.

Europenii încep să înțeleagă acest lucru, iar cea mai bună dovadă e vizita pregătită de președintele Emmanuel Macron, la Washington.

„Noi vedem că în Europa doamna Meloni vorbește limba lui Donald Trump, dar președintele Macron s-a adaptat imediat noilor condiții și chiar dacă nu vorbește pe aceeași limbă cu Donald Trump, măcar pretinde că face lucrul acesta și se duce la Washington pentru a pune lucrurile pe masă, pentru a găsi soluții de compromis, sau măcar pentru a se întâlni la mijloc”, mai spune ea.

Suntem incapabili să comunicăm cu administrația Trump

Pentru liderii români ar fi vital să facă exact același lucru ca și liderii Franței și Regatului Unit, adaugă experta, cu atât mai mult cu cât România este deja mult prea des invocată în discursurile politice americane de la cel mai înalt nivel.

„Atâta vreme când noi nu avem o relație directă, o linie directă cu administrația Trump, este ceva ce trebuie neapărat urgent corectat. Și asta înseamnă politicieni care să fie puțin mai noi și puțin mai adecvați, care să înțeleagă mersul lucrurilor și care să fie suficient de pregătiți și de educați să poată reacționa într-un timp foarte scurt la situații imprevizibile care pot să apară în orice moment”, susține Bercean.

În acest moment, avertizează ea, România nu știe cum să pună problema în raport cu SUA. De la o poziție umilă, în perioada administrației Biden, România a trecut acum la o poziționare diferită, fără a găsi calea de mijloc și fără idei clare și o diplomație serioasă.

„Atâta vreme cât vom fi doar reactivi față de anumite reacții și nu avem inițiativă și ne limităm doar la a-i trage la răspundere pe acei oficiali americani, aceste lucruri nu vor funcționa în favoarea noastră. Noi, România, suntem o țară, o putere medie cu suficiente capabilități și posibilități, dar și oportunități, în primul rând, de a deveni o putere regională și acesta este un moment foarte oportun care ar trebui exploatat. Dar pentru a fi exploatat și pentru a avea și o anumită doză de reușită, un anume succes, asta înseamnă că trebuie să ne debarasăm puțin de vechea gândire, de vechea abordare. Pentru că lumea se schimbă, fie că vrem, fie că nu vrem, fie că ne place, fie că nu ne place. Lumea se schimbă, vine peste noi, iar dacă noi vom fi în continuare reactivi, fără să avem planurile A, B, C, D și E, în funcție de moment, vom rămâne la coadă, la căruță, în timp ce vom vedea actori regionali din jurul nostru care vor păși înainte, vor prelua inițiativa și noi vom depinde mereu de aceștia. Ar trebui să ne căutăm un loc la masă, pentru că așa cum arată momentan lucrurile, suntem doar în meniu, din păcate. E o vorbă care este tot preluată, dar în momentul de față așa arată lucrurile”, e semnalul de alarmă tras de Ioana Bercean.

Am putea avea doar de câștigat, dar nu știm cum

România nu doar că nu știe să se poziționeze în raport cu SUA, dar arată și că nu știe cum să se poziționeze strategic în raport cu situația din Ucraina. Soluții există, evident, iar acestea sunt la îndemâna României, însă autoritățile de la București nu sunt capabile să le vadă.

„Noi nu încercăm să controlăm nici această narațiune care vine dinspre vicepreședintele JD Vance legată de alegerile din România, nu încercăm să ne poziționăm nici strategic în funcție de ce se va întâmpla în Ucraina și trebuie să învățăm sau să vedem această realitate, că trebuie să ne luăm de mână cu Polonia și cu Turcia în primul rând și să facem, dacă vreți, o mini-alianță din aceasta regională care întotdeauna va fi mult mai puternică în orice fel de negociere cu administația Trump sau inclusiv în interiorul Uniunii Europene. Turcia nu este membru UE, dar de ce am menționat Turcia? Că este de o importanță mare, pentru că este țara care controlează Marea Neagră sau are cheile de intrare și de ieșire din Marea Neagră datorită convenției de la Montreux”, explică Bercean.

În plus, România ar putea avea numai avantaje din reconstrucția Ucrainei, dar și din momentul în care se va ajunge ca americanii să exploateze resursele Ucrainei.

„Am putea să gândim puțin și în perspectivă economică, dacă America va începe să exploateze acele metale rare din Ucraina, România ar putea avea foarte mult de câștigat. Pentru că acele metale vor trebui scoase din Ucraina pe undeva, iar Marea Neagră poate fi o rută de transport foarte bună. Ori asta înseamnă plus valoare economică pentru noi și securitate în regiunea Mării Neagre. Adică noi, dacă am fi inteligenți, am avea doar de câștigat din tot ce se întâmplă. Repet, că ne place sau nu ne place, că era doamna Harris sau că este Donald Trump, lucrurile se întâmplau în același fel, doar că erau îmbrăcate altfel, la nivel de discurs”, punctează experta.

O oportunitate unică

În acest moment, mai spune ea, România are o oportunitate cu care nu se va mai întâlni probabil cel puțin o jumătate de secol de acum înainte.

„Pentru România este o oportunitate pe care nu am mai avut-o de la aderarea la UE și NATO, sau în ordine cronologică inversă. Și este o oportunitate cu care nu ne vom mai întâlni poate în următorii 50 de ani. Dar pentru asta avem nevoie de oameni care să înțeleagă acest lucru, să se schimbe oarecum această garnitură veche, sigur, care nu trebuie neapărat îndepărtată, pentru că are know-how, are cunoștință, are experiență, dar ar putea să vină experți din eșalonul 2 în față, cu idei proaspete”, mai spune Bercean.

Experta face și o comparație cu Ucraina și îl dă ca exemplu pe președintele Volodimir Zelenski, care a știut foarte bine cum trebuie să pună problema în raport cu americanii.

Să învățăm de la Zelenski

„Dacă e să facem o comparație cu Ucraina, ce s-ar fi întâmplat dacă președintele Zelenski nu ar fi fost destul de inspirat să spună, cum spunea Captain America în Răzbunătorii, în celebra serie, Am nevoie de arme, nu de un transport. Adică a fost exact un răspuns american la o situație foarte complicată și a dat dovadă de adecvare și de instrumentalizare maximă a unui moment oportun în care Ucraina, chiar dacă nu câștigă fizic războiul pe partea militară, a câștigat războiul identitar. A fost momentul în care Ucraina s-a desprins pentru totdeauna, sau cel puțin pentru perioada predictibilă, nu pe termen mediu și lung, s-a desprins de Rusia, are propria sa identitate națională, ideologică, pro-europeană, pro-americană”, mai afirmă Ioana Bercean.

Generalul (r) Alexandru Grumaz este cunoscut ca primul general român cu studii în SUA, la Harvard. La finele anilor ’90 și începutul lui 2000, el a fost implicat în aspecte esențiale ale reformei Armatei Române, pentru integrarea în NATO. În opinia sa, pentru România este esențială apartenența la NATO și Uniunea Europeană, dar și parteneriatul strategic cu SUA. Fără aceasta, nu se vorbi despre securitatea României și nici despre prosperitatea și dezvoltarea țării. Complementar, România ar trebui să mizeze și pe celalalte parteneriate importante, de pe urma cărora nu știe absolut deloc să profite.

Americanii nu renunță la România

„Avem și alte parteneriate strategice, de exemplu cele cu cu Polonia și Turcia, plus avem o trilaterală Polonia-Turcia-România, pe care noi nu le-am folosit niciodată. Adică discuțiile care au avut loc sunt așa, la nivel de directori din Ministerul de Externe, n-au fost la nivelul miniștrilor de Externe. Ceea ce ar fi trebuit să întâmple. Ori la ora actuală problema este că țările de pe flancul estic cele mai importante sunt Polonia și România”, spune generalul Grumaz.

În opinia sa, nu doar că americanii nu se vor retrage din România, dar e posibil să asistăm pe termen mediu chiar la o prezență sporită a trupelor americane și a celor europene.

„Eu nu cred că trupele americane se vor retrage din România. Eu cred chiar că se va face o consolidare. Și am să dau și un exemplu. Francezii au anunțat că vor să-și consolideze prezența și să aducă noi trupe la poligonul de la Cincu. Deci asta e clar. Acolo va fi o capacitate de apărare europeană. Baza militară de la Câmpia Turzii rămâne ca un obiectiv principal pentru Statele Unite, la fel și cea de la Kogălniceanu. Pentru că ideea strategică a americanilor este o direcție care se oprește pe Georgia. Trece Marea Neagră și se oprește pe Georgia. Așa că problema retragerii trupelor americane din România eu nu o consider fezabilă la ora actuală, ba din contră. Eu cred că va fi crescut numărul lor prin aducerea unor militari de la baza americană de la Rammstein. Asta a și zis-o Trump, dacă ne amintim, în primul său mandat, la un moment dat”, mai spune generalul Grumaz.

În același timp, problema ar fi, spune generalul, că România nu reușește să se adapteze noilor realități de la Washington și din lume.

„Este un cutremur, o mișcare tectonică în relațiile internaționale, odată cu venirea lui Donald Trump la Casa Albă. Donald Trump folosește real politick-ul lui Otto von Bismarck la ora actuală. Și atunci trebuie să înțelegem că ceea ce face Donald Trump e total diferit de ceea ce a făcut Biden. Epoca Biden s-a încheiat! Ori dacă europenii nu înțeleg lucrul ăsta, nici românii văd că nu înțeleg lucrul ăsta. Și mai este un element. Olaf Scholz nu va mai fi curând în fruntea Germaniei, la fel și Macron va pleca nu peste foarte mult de la conducerea Franței. Și atunci noi trebuie să ne gândim, să fim practici, să fim pragmatici, cine va conduce cu adevărat Europa?”, adaugă generalul Grumaz.

De ce a ajuns Europa de neluat în seamă

În acest moment, mai spune el, Uniunea Europeană nu este considerată un partener pe picior de egalitate cu marile puteri SUA și China. Europa și-a arătat limitele capabilității la Minsk 1 și Minsk 2, cele două tratate cu Rusia și Ucraina, care nu au fost respectate de absolut nimeni.

„Ne scăldăm într-o mocirlă din care nici măcar nu încercăm să ieșim. Atât timp cât lucrurile sunt inacceptabile de o parte sau de alta, negocierile cu Rusia nu le duce Europa, ci le duce America. Negocierile pe care le-a dus Europa s-au oprit la Minsk 2. Și de atunci s-a încheiat, chiar dacă nouă, ca europeni, evident că nu ne convine că rolul nostru, capacitatea noastră nu e așa mare cum am vrea noi”, susține generalul Grumaz.

Vestea proastă este, spune generalul Alexandru Grumaz, că la București nu se înțeleg încă anumite lucruri. Spre deosebire de România, adaugă el, Polonia a înțeles rapid cum stau lucrurile și s-a aliniat imediat Americii.

„Noi avem un parteneriat strategic cu America. Opțiunea unor politicieni de la noi, de a-i sfida pe americani, nu mi se pare că ne va duce într-o direcție bună. Să ne ferim de antiamericanism. Într-o lume în care lucrurile se schimbă cu asemenea repeziciune, vedem că până și puteri ca Franța și Marea Britanie așteaptă să fie apărate de SUA. Și lucrurile, vedem, se schimbă rapid în Europa, dar noi, dacă privim mereu în altă parte, nu vom avea timp să reacționăm la tot ce ni se întâmplă”, mai spune generalul.

Francezii și britanicii au înțeles că au nevoie de Trump, noi nu

Problema este că, în timp ce președintele Franței și premierul britanic se duc la Washington, România nu are niciun emisar care să ne reprezinte în fața administrației Trump.

„Liderii Franței și Regatului Unit se duc la Washington să înțeleagă și ei care este poziția lui Donald Trump și să negocieze, să discute cu el. Pentru că astea trebuiau să facă de la început. Să meargă acolo. Noi am trimis pe cineva la Washington? Vă spun eu, n-am trimis pe nimeni. Noi scriem, ambasadorul nostru scrie despre ciorba rădăuțeană. Asta este, atât putem”, punctează generalul.

El compară această perioadă cu cea în care se afla în SUA, unde a făcut studii la Harvard, iar ulterior a primit sarcina de a se implica în aspecte esențiale ale reformei Armatei Române, pentru integrarea în NATO.

„Europa este la ora actuală la mijloc între China și Statele Unite ale Americii. Nu mai vorbesc de Rusia. Pentru că aici este un război care se duce în Ucraina și care afectează întreaga securitate a Europei”, e tabloul geopolitic schițat în două fraze de generalul Grumaz.

Cât de importante sunt NATO și UE

Tot ceea ce a făcut România a făcut grație apartenenței sale la Uniunea Europeană și NATO, amintește generalul.

„Armata este reformată. Politica noastră internă a câștigat foarte mult și toate obiectivele de infrastructură cu bani europeni au explodat, mai ales în ultima perioadă. Deci lucrurile astea sunt extrem de importante pentru România. Sprijinul pe care îl primim de la Uniunea Europeană este important. Numai că noi trebuie să înțelegem un lucru. Nu e suficient sprijinul Uniunii Europene, e important ca eu să-mi rezolv interesul meu național. Bun, eu poate sunt părtinitor pentru că am făcut studiile în Statele Unite, dar oricum am lua-o este important dacă ai un parteneriat strategic să îl respecți. Nu mă apuc să dau cu piedre în cel care îmi asigură umbrela de securitate, nu înjur America. Pentru că prezența trupelor americane în România înseamnă o umbrelă de securitate extrem de importantă pentru noi români. Și atunci, ce fac?”, adaugă generalul.

El amintește că în anii 90 și la începutul anilor 2000, exista încă, la nivelul unor politicieni și a unor generali români, percepția că nu avem nevoie de americani pentru a fi apărați. Au fost anii în care generalul Alexandru Grumaz a susținut cu toate eforturile apropierea de SUA și intrarea României în NATO, dar s-a lovit de opoziția unor importanți politicieni și a unor generali.

Antiamericanismul și sabotajele din anii 90

„Eu am prins democrații la putere în anii petrecuți la Washington, dar am avut relații foarte bune și cu republicanii. Să nu ne facem iluzii, politica americană este aceeași, indiferent dacă au la putere pe democrați sau pe republicani. Da, sunt anumite tușe pe care le dau unii sau alții, dar, în general, e aceeași politică. În acei ani am fost implicat în preluarea, în semnarea memorandumului dintre România și Statele Unite privitor la C-130, la avioanele de transport C-130. Multă lume importantă s-a opus, au spus că nu avem nevoie de aceste avioane. Ei bine, avioanele au fost modernizate la vremea aceea când le-am adus, iar în 2006 au venit primele două avioane C-130 cu care, de-a lungul timpului, ne-au transportat trupe românești sau trupe din Europa în teatre de război, precum Irak sau Afganistan. Noi am folosit avioanele C-130 și eram singura țară din Europa care avea avioane C-130. Mai era o singură țară și aia era Belgia, care avea două avioane C-130, dintre care unul se prăbușise la o decolare. Deci noi am avut această posibilitate. Atunci au fost foarte mulți generali în Ministerul Apărării care s-au opus aducerii acestor avioane. Am trecut peste faza asta, până când s-a dovedit că acestea erau foarte bune și că americanii nu ne dădeau hârburi, cum spuneau unii”, punctează generalul.

De asemenea, o importantă opoziție și un antiamericanism au devenit evenidente și în alte ocazii. Și nu de rareori.

„Mă refer la discuțiile pe care le-am avut când am cumpărat primele avioane fără pilot tactice. Au zis, dom’le, din astea puteam să facem și noi. Și le-am răspuns: Dom’le, puteam să facem, dar n-am făcut. Deci avioanele fără pilot, dronele Shadow care au fost aduse în România, au fost folosite în Irak și în Afganistan. Și am fost singura țară care a avut licență pentru astfel de avioane în forțele armate. La vremea respectivă am adus primele radare performante în România, F-117, PPS-117. Și atunci lucurile se făceau greu, erau încă foarte mulți generali cu studii pe la Moscova și care se oponeau în mod discret sau uneori mai direct. Un eșec a fost că n-am reușit să facem elicoptere de atac Dracula. N-am reușit să-l facem pentru că s-a opus prim-ministrul de la vremea aceea, Radu Vasile. N-a semnat. La el a ajuns documentul pe masă și nu l-a semnat. De ce, e o enigmă pe care probabil că istoricii o vor rezolva”, detaliază generalul Grumaz.

Rușii jubilează 

În opinia sa, doar Moscova este beneficiara antiamericanismului din Europa și România. Putin și ai săi au toate motivele să jubileze.

„Interesul lor e să-i scoată pe americani de aici. Este clar, aici sunt și acțiuni hibride ale rușilor. Sunt oameni plătiți de ruși. De multe ori, acești oameni trec aparent mari susținători ai Bruxellesului și Washingtonului, se declară pro-occidentali și ies mereu în față cu asta. Dar sunt de fapt oamenii rușilor. Totul e pe bani. Rușii întotdeauna au plătit bine, toate operațiunile hibride ale rușilor au fost bine plătite. Să ne aducem aminte protestele de la Pungești, când rușii au plătit lideri și șefi de ONG-uri importante ca să îi alunge pe americani. A fost o operațiune extraordinar de bine pusă la punct în cele mai mici detalii și pusă perfect în practică, o operațiune finanțată de ruși. Întotdeauna unde e mult antiamericanism sunt ei”, mai spune generalul.

Hari Bucur Marcu este expert internațional în probleme de politici de apărare națională, instituționalizarea sectorului de securitate și apărare națională, reforma sectorului de securitate. Între 1990 și 2003 a fost printre experții implicați în aspecte esențiale ale reformei Armatei Române, cu deosebire în relația cu NATO și a lucrat nemijlocit în structurile Alianței ca șef de secție învățământ și instrucție. Nu în ultimul rând, a fost Associate Senior Fellow pentru politica de apărare la Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate, consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru înființarea Centrului de Reconstrucție Post-Conflict, coordonatorul academic al Centrului de Studii NATO din București, ofițer responsabil cu aspectele miliare ale NATO și alte funcții în Armata României.

Cunoscutul expert atrage atenția asupra faptului că România riscă să își distrugă singură relațiile cu Washingtonul. Partea română, spune el, nu este capabilă să-și susțină interesele pe celălalt mal al Atlanticului. El amintește scandalul provocat de declarațiile șefului cancelariei prezidențiale, Cristian Diaconescu, care a spus, la Antena 3, că România riscă să aibă de suferit în cazul unei înțelegeri ruso-americane precum cea de la Ialta. Ulterior, el a revenit asupra declarațiilor sale și a afirmat că se referea la o mai veche solicitare a Rusiei, din 2021, respinsă de americani. Ultimele sale declarații au trecut aproape neobservate în fața unui tsunami declanșat de primele declarații. A fost semnalul unui val de antiamericanism în România și de neîncredere în cel mai important partener strategic.

„Nu se face așa ceva”

„După declarațiile lui Musk și JD Vance, la care nu am știut cum să răspundem într-un mod diplomatic, dar ferm, scandalul de acum a ajuns sigur la Washington. Și cum credeți că percep americanii lipsa oricărei încrederi în ei, deși suntem parteneri strategici și aliați? Nu ne-au dat niciodată motive să ne îndoim de faptul că respectă principiile și alianța noastră, dar ne-am grăbit să-i arătăm cu degetul și să-i criticăm, pe baza unor simple speculații, fără nicio dovadă. Asemenea lucruri pot avea urmări, nu se face așa ceva între aliați”, spune Marcu.

România, mai spune el, a depus un efort serios începând cu anii 90 pentru asigurarea securității sale. În centrul acestui efort s-a aflat toată silința de a convinge America și Uniunea Europeană că merităm să le fim aliați. Hari Bucur Marcu, la fel ca și generalul Alexandru Grumaz, au fost direct implicați în tot acest efort care avea ca țintă acceptarea României în NATO și obținerea garanțiilor de securitate.

Le-am câștigat greu încrederea, o pierdem mult mai ușor

„Le-am câștigat cu greu încrederea, nu a fost deloc simplu. Vreau să avertizez că pe cât de greu le-am câștigat încrederea, pe atât de ușor îi putem dezamăgi. Și începem s-o facem. Sigur, au fost declarațiile lui Elon Musk și JD Vance și unele acuzații. Ce trebuia să facem? Dacă avem dovezi serioase cu privire la implicarea rușilor în alegeri, trebuia să le dăm aliaților noștri de la Washington. Dar probabil că ele nu există sau sunt foarte subțiri. Iar dacă nu, la fel de rău e că nu am fost capabili să le prezentăm. Nu am știut nici cum să reacționăm, nu este în regulă”, adaugă cunoscutul expert.

În opinia sa, SUA nu vor lăsa niciodată Europa în brațele Rusiei. Din contră, dincolo de limbajul împăciuitor folosit de Trump în raport cu Rusia, este vorba doar de faptul că americanii vor să-i convingă pe ruși să facă pace în Ucraina.

„Multă lume i-a reproșat lui Trump că vorbește cu Putin, că discută cu un criminal. Dar ce ar trebui să facă, să-l înjure? Nu poți să negociezi cu cineva în timp ce îl înjuri. Iar interesul lui Trump este să facă pace în Ucraina. Războiul nu curge așa cum era de dorit, s-a ajuns în al treilea an, sunt sute de mii de victime. Trump procedează corect că vrea pace, războiul din Ucraina trebuie oprit. Dar unii lideri europeni nu au înțeles, ba mai mult l-au acuzat de diverse lucruri. Au spus ba că Trump e Hitler, ba că e nazist, ba că ține cu fasciștii, doar acuzații dure, însă nefondate. De fapt, Trump face exact ce trebuie acum și pune în prim plan interesele americane, fără a dăuna celor ale aliaților. Pentru că nu va părăsi niciodată Europa și nici Ucraina, dar trebuie să-i facă într-un fel sau altul pe ruși să oprească războiul”, mai spune Hari Bucur Marcu.

În urmă cu mai bine de 85 de ani, URSS a atacat Finlanda, căreia i-a smuls o importantă parte din teritoriu, însă plătind chiar și prețul reputației internaționale și cu zeci de mii de morți și răniți.

Pe 30 noiembrie 1939, aproape jumătate de milion de soldați sovietici au trecut frontiera de stat a Finlandei începând ceea ce avea să rămână în istorie drept „Războiul Iernii“. Atacul venea după cererile insistente ale URSS de a face un schimb de terenuri cu Finlanda, cu scopul de a îndepărta granița de Leningrad (Sankt Petersburg) din cauza temerilor față de o posibilă invazie nazistă a URSS prin Finlanda. Aceasta din urmă a refuzat schimbul. Strategii armatei sovietice plănuiau să-i ofere dictatorului Iosif Stalin o victorie rapidă, însă socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Deși URSS a câștigat războiul, ocuparea țării a durat luni întregi, iar pierderile armatei sovietice au fost severe. Nikita Hurșciov, liderul sovietic, își amintea mai târziu că „noi toți – și mai ales Stalin – am simțit victoria ca pe o înfrângere în fața finlandezilor. A fost o înfrângere periculoasă pentru că arăta inamicilor noștri că URSS este un colos cu picioare de lut“.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Silviu Miloiu, președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice, arată desfășurarea pas cu pas a acestui conflict, dar și cum istoria se repetă într-o anumită măsură în Ucraina, unde Rusia e pe cale să câștige à la Pirus un război care ruinează ambele țări.

„Weekend Adevărul“: Pe 30 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică invada Finlanda, în ceea ce avea să fie cunoscut drept „Războiul de iarnă“. Ulterior, pe 12 martie 1940, adică acum 85 de ani, Guvernul de la Helsinki accepta condițiile unei păci împovărătoare și cedarea unui important teritoriu. Cum arăta lumea, Europa în special, în anii premergători războiului și cum s-a ajuns la acest conflict?

Silviu Miloiu: În anii ’30, Europa deja era împărțită cumva între puterile totalitare și țările democratice – practic, avem două dintre țările care la Tratatul de la Versailles din 1919 fuseseră considerate paria în cadrul societății internaționale, Uniunea Sovietică și Germania. Ambele au acționat ca puteri revizioniste – acest revizionism care generează o cascadă de alte evenimente ce au dus, într-un final, la cel de-Al Doilea Război Mondial. În felul acesta și maniera în care era organizată pacea – așa cum fusese decisă prin ordinea mondială stabilită la tratatele de la Paris din 1919-1920 – s-a schimbat profund, ceea ce va duce la încercările din 1939 de a o mai păstra cumva în Europa. Numai că fiecare dintre puterile mari înțelegea pacea diferit.

În ce fel?

Pe de o parte, Franța și Marea Britanie încercau să conserve nu doar pacea, cât și echilibrul continental. Pe de altă parte, state precum Germania sau Uniunea Sovietică acționau în sensul de a schimba ceea ce fusese deja stabilit în cadrul ordinii mondiale de după Primul Război Mondial. Și așa se ajunge la negocierile din primăvara anului 1939, care cred că sunt foarte interesante. E vorba despre negoceri în care se încearcă cumva ținerea în frâu a Germaniei lui Hitler de către o potențială coaliție stabilită între Marea Britanie, Franța și URSS. Numai că negocerile, care s-au desfășurat la Moscova începând din primăvara anului 1939, au pus față în față, în mod clar, niște puteri cu perspective și valori diferite, cu atitudini și ambiții diferite.

Jocul pervers al sovieticilor

Cum a jucat la două capete Moscova?

Uniunea Sovietică nu era departe, în realitate, de Germania – în esența lor niște totalitarisme antidemocratice, ce-i drept, cu forme de manifestare oarecum diferite. Cele două state aveau o perspectivă comună asupra situației internaționale, diferită decât cea a Marii Britanii și a Franței, state democratice încă în acel moment. În ciuda speranțelor că o coaliție între Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică va ține în frâu Germania și în felul acesta va putea să preîntâmpine un război mondial, în realitate o lovitură neașteptată în planul relațiilor internaționale îi va duce la aceeași masă pe Hitler și pe Stalin.

Vă referiți la celebrul pact Ribbentrop-Molotov, cunoscut la noi după ce a ciuntit țara. De ce a fost însă atât de important la nivel european și chiar mondial?

Așa e, Hitler și Stalin au bătut palma prin intermediul lui Ribbentrop și Molotov care s-au reunit la Moscova. Sigur că și Stalin a fost prezent fizic acolo, dar Hitler doar prin telefon. Cei doi miniștri de Externe au elaborat și semnat pactul Ribbentrop-Molotov, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, un pact care împărțea sferele de influență în Europa Centrală Răsăriteană între cele două mari puteri totalitare. Acesta a fost practic sfârșitul apocaliptic al ordinii mondiale din perioada interbelică și intrarea către cel de-Al Doilea Război Mondial.

Și cum și-au împărțit cele două mari puteri sferele de influență în jumătatea de Est a continentului?

Așadar, în acest pact, pentru Molotov s-au delimitat sferele de influență foarte clar, de exemplu în Polonia, în țările baltice, Finlanda, dar și în cazul României – singura referire făcându-se la Basarabia și acele teritorii care erau de puțin interes pentru Germania, dar de mare interes pentru Uniunea Sovietică. Până la urmă, o formulare destul de ambiguă a permis preluarea Bucovinei de Nord și a Ținutului Herței. În orice caz, aceasta a dus la eșecul încercării Marii Britanii și Franței de a mai salva ce se mai putea, dar totodată a dus și la începutul războiului mondial prin atacarea de către Germania nazistă a Poloniei la 1 septembrie 1939, urmată de atacarea de către Uniunea Sovietică a unei Polonii cvasi-înfrânte la două săptămâni și jumătate după aceea. În felul acesta, armata nazistă și cea sovietică s-au întâlnit pe cadavrul Poloniei îngenuncheate. După momentul îngenuncherii Poloniei, sigur că întreaga Europă centrală și răsăriteană era în pericol. Războiul mondial începuse pe data de 3 septembrie odată cu declarațiile de război ale Franței și Marii Britanii adresate Germaniei, iar Uniunea Sovietică se grăbește să își asume cât mai mult din prada pe care o stabilise împreună cu Hitler prin pactul Ribbentrop-Molotov. A făcut-o în așa fel încât, într-o politică de despicare piesă cu piesă a ordinii internaționale din Europa răsăriteană și în nord, a început să-i cheme pe emisarii țărilor baltice rând pe rând la Moscova unde li s-au impus tratate care, chipurile, ar fi trebuit să asigure securitatea regională, dar care în realitate impuneau prezența Uniunii Sovietice și a Armatei Roșii cu trupe pe teritoriul țărilor baltice.

Ce s-a întâmplat atunci, mai exact?

Armata Roșie a invadat treptat țările baltice, iar prima care a avut de suferit a fost Estonia, care a trebuit să treacă prin experiențe absolut dramatice ale negocierilor de la Moscova și a trebuit să încheie tratatul din 30 septembrie 1939. La fel s-a întâmplat apoi cu Letonia, pe 5 octombrie, dar și cu Lituania, pe 10 octombrie. Practic, am asistat la o adevărată cavalcadă de asemenea inițiative diplomatice ale Uniunii Sovietice, care au fost întotdeauna asociate cu presiuni foarte mari, presiuni militare, cu mobilizare, cu amenințare, adică exact toate acele lucruri pe care Uniunea Sovietică se angajase că nu le va face prin tratatele pe care ea însăși le semnase, ba chiar uneori chiar le inițiase în anii ’30.

Cerințe la extreme

Următoarea pe listă a fost Finlanda. Cum au acționat rușii, în primă fază?

Așa e, în felul acesta s-a ajuns practic și la situația Finlandei, pentru că ea nu era privită în mod diferit față de celelalte state baltice în pactul Ribbentrop-Molotov. Pe 5 octombrie 1939, guvernul finlandez a fost invitat să trimită o delegație la Moscova pentru a discuta chestiuni politice concrete. Deci cam acesta a fost începutul negocerilor dintre Uniunea Sovietică și Finlanda. Ce-i drept, până în acel moment, sovieticii fuseseră destul de activi, iar Derevjanski, ministrul plenipotențiar sovietic de la Helsinki, elaborase chiar un set de propuneri minimale și unul cu propuneri maximale pe care URSS să le aibă în vedere în relația cu Finlanda.

Ce solicitări aveau sovieticii în cele două variante?

Un program minimal care, sigur, pe lângă faptul că cerea Finlandei să cedeze insule din Golful Finic și să permită o bază navală și aeriană sovietică la Hanko, mai includea și cedarea unei părți a istmului Kareliei, a părții vestice a Peninsulei Pescarilor, de la Marea Barents. În programul maximal erau solicitări mult mai mari, printre altele, li se cerea finlandezilor să cedeze partea sud-estică a teritoriului din jurul Vyborg, în limba rusă, regiunea Pechenga de la Marea Barents. Și, sigur, pe lângă Hanko și celelalte aspecte pe care deja le-am invocat, la fel ca în cazul celorlalte state baltice, finlandezilor li s-ar fi cerut, potrivit acestui plan care va fi în realitate respectat, și semnarea unui tratat de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică. Din punct de vedere diplomatic, acestea ar fi începuturile care au dus mai apoi la conflictul respectiv.

Tactica finlandeză

Se temeau sovieticii că Finlanda ar putea fi folosită de Germania pentru a ataca Uniunea Sovietică venind din zona baltică?

Exact acestea au fost motivele pe care le-au menționat sovieticii, printre altele. Finlanda a insistat că nu se pune problema să se întâmple acest lucru, dar nu au fost ascultați în timpul negocierilor. Exista, într-adevăr, o preocupare mai veche a sovieticilor că Germania ar fi intenționat să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul.

Ce soluții au încercat finlandezii la masa negocierilor, pentru a opri din fașă invazia rusă?

Practic, Finlanda a trimis o delegație care, spre deosebire de cele baltice, nu s-a grăbit să ajungă la Moscova, ci a chemat un diplomat, pe Juho Kusti Paasikivi, viitorul președinte al Finlandei, să se deplaseze dinspre Stockholm către Moscova. Așa au încercat finlandezii să mai câștige puțin timp. Însă, în discuțiile pe care le-au avut la Moscova, Uniunea Sovietică, reprezentată de Molotov, uneori și de Stalin, a invocat faptul că, deși finlandezii insistă că nu vor ataca URSS și nu vor servi drept punte pentru un atac de către o altă mare putere, cu toate acestea, lucrul acesta se poate întâmpla. De fapt, poziția Finlandei în acel moment era una fermă de neutralitate, exact ceea ce i-au explicat membrii delegației finlandeze.

Putem spune că situația a semănat cu cea dinaintea invadării Ucrainei, când rușii au cerut Kievului să nu adere la NATO.

Așa e, Uniunea Sovietică a motivat în felul acesta, a apelat și atunci la argumentul nevoii sale de securitate, exact așa cum s-a întâmplat și acum în preliminariile războiului cu Ucraina. Însă nu a fost doar atât: mai târziu, în 1940, Uniunea Sovietică va insista în discuțiile cu Berlinul asupra anexării totale a Finlandei.

Care a fost reacția lui Hitler?

Nemții au spus un „nu“ hotărât, pentru că Hitler și Ribbentrop considerau că au făcut suficiente concesii Uniunii Sovietice. Între timp fusese impus tratatul care a sfârșit acest război cu Finlanda din 12 martie 1940 și fuseseră anexate țările baltice, Basarabia, Bucovina de Nord etc., iar Germania se simțea deja prea puternică pentru a fi de acord să mai facă alte concesii Uniunii Sovietice. În plus, la Berlin se considera că în vreme ce germanii își sacrificau viețile pentru a obține teritorii și zone de dominație, sovieticii le obțineau ca un fel de premiu de consolare din partea Germaniei. Așa că, germanii nu mai erau de acord să facă asemenea concesii, mai cu seamă că între timp au putut să constate și capacitatea aparent redusă a URSS de a purta un război modern în cazul Finlandei. De altfel, în acel moment, germanii erau destul de deciși să lanseze Operațiunea Barbarossa, prin urmare atacarea Uniunii Sovietice, așa cum s-a și întâmplat aceasta începând cu 22 iunie 1941.

Raportul de forțe: David contra Goliat

Cum au început ostilitățile în Finlanda?

Generalul Merezkov, care a condus această campanie în prima sa etapă, promisese că, în relativ puțin timp, o săptămână-două, îi va oferi pe tavă Finlanda lui Stalin. Și lucrul acesta era destul de agreat la Moscova, pentru că mai toți planificatorii militari, sursele de intelligence și așa mai departe considerau că, pe de o parte, Finlanda are o armată insuficient pregătită pentru un război modern – lucru perfect adevărat. Pe de altă parte, apreciau că, în momentul în care va începe războiul, va fi un colaps al apărării finlandeze, că mișcările de stânga se vor alinia Uniunii Sovietice. Este, de fapt, și prima formulă pe care o gândiseră sovieticii, prin stabilirea unui guvern-marionetă pe care ar fi dorit să-l impună la Helsinki, un guvern condus de comunistul Otto Wille Kuusinen.

Totuși, într-o primă fază, rușii au eșuat. Ce s-a întâmplat în prima etapă a ofensivei?

Socoteala de acasă a rușilor nu s-a potrivit cu cea din târg, pentru că, în realitate, finlandezii s-au dovedit un popor mult mai unit decât anticipaseră. Ceea ce nu au putut să înțeleagă sovieticii a fost susținerea pe care sistemul politic finlandez o avea din partea finlandezilor în general, inclusiv a celor de stânga, a celor mai mulți dintre cei de stânga. Rușii nu au înțeles această idee, acest sentiment patriotic, până la urmă, în sensul cel mai pozitiv i-a animat pe finlandezi, ceea ce a făcut posibil ca, în ciuda disproporției uriașe de forțe, lucrurile să meargă diferit de strategia pe care o aveau sovieticii.

Care era raportul de forțe în teren?

Practic, trupele sovietice din districtul militar Leningrad care au atacat dispuneau de superioritate de 3 la 1 ca număr de soldați, 80 la 1 în privința tancurilor, 5 la 1 în privința artileriei, 5,5 la 1 în domeniul aviației. Și aici trebuie ținut cont de faptul că și puținele tancuri, piese de artilerie sau avioane pe care le aveau finlandezii erau de modă veche și doar câteva fuseseră achiziționate la o dată recentă din Marea Britanie. În plus, foarte mulți dintre soldații finlandezi nu văzuseră niciodată un tanc și prima lor reacție a fost de a intra în panică, dar ulterior au reușit să identifice această metodă, celebrele cocktailuri Molotov, pentru a lupta împotriva sovieticilor. Așa că, dintr-o armată care totuși se temea și avea sentimentul acesta al inferiorității, armata finlandeză a devenit încrezătoare în forțele proprii și mai ales animată de acest ideal național care i-a făcut pe oameni să simtă că e un lucru absolut firesc să-și apere patria.

  „Stalin, ca și Putin, a invocat în mod clar precedentul Petru cel Mare“

Cum au decurs ostilitățile în prima etapă?

Rușii au început pe trei mari linii de atac, iar cea mai importantă era istmul Kareliei, pe care îl dorea atât de mult Stalin pentru a duce cât mai către vest frontiera. Acolo forțele sovietice erau într-adevăr mult superioare din toate punctele de vedere. Finlandezii aveau plasate în apărare șase divizii conduse de generalul Hugo Ostermann. Undeva la dreapta lui, în zona de sud-vest a istmului Kareliei, era generalul Harald Öhquist care comanda trei divizii, apoi erau trei grupări de trupe de acoperire care acționau undeva în spatele Liniei Mannerheim, iar pe flancul stâng al trupelor, undeva între râul Voxi și lacul Ladoga, se afla Corpul 3 armată, condus de omul cel mai apropiat de Mannerheim, generalul Erik Heinrichs. Trebuie spus că aici erau și trupele cele mai experimentate ale finlandezilor. De asemenea, mulți dintre liderii armatei finlandeze în acel moment erau tinerii studenți care, în perioada Primului Război Mondial, primiseră formare militară în cadrul armatei germane, erau tinerii care erau nemulțumiți de rusificarea pe care o practica Rusia țaristă în acel moment în Marele Ducat al Finlandei și care în felul acesta încercau să câștige un statut separat de Rusia pentru țara lor. În fine, a doua grupare era cea care consta din Corpul 4 armată și era situată la nord de lacul Ladoga, condusă de generalul Johan Woldemar Hägglund. El avea o misiune destul de complicată pentru că era un spațiu vast la nord de Ladoga pe care trebuia să îl apere împotriva trupelor sovietice, iar Finlanda mai era apărată în zona de nord de generalul Viljo Einar Tuompo, el neavând nici măcar calitatea militară de care se bucurau ceilalți generali finlandezi pentru că se baza practic pe membri ai găzii civile, pe grăniceri, pe rezerviști.

Cum erau dispuși de cealaltă parte sovieticii?

Spre deosebire de finlandezi, sovieticii erau foarte bine pregătiți, aveau Armata a 8-a în apropiere de Petrozavodsk cu 6 divizii de infanterie și 2 divizii de brigăzi de tancuri, undeva la vreo 130.000 de oameni și 400 de tancuri, ceea ce era o forță uriașă pentru armata finlandeză. Mai la nord era Armata a 9-a cu 5 divizii de infanterie, Armata a 14-a cu 3 divizii de infanterie, cu obiectivul de a pune mâna pe Petsamo cât de repede posibil. În total, aceste armate ajungeau la 140.000 de oameni și 150 de tancuri, deci era efectiv un avantaj net de partea Uniunii Sovietice.

Totuși, care au fost marile deficiențe ale rușilor?

S-a discutat foarte mult despre linia Mannerheim ca fiind esențială și oarecum asta a pornit și ca o scuză din partea sovieticilor pentru a spune de ce nu au reușit. În realitate, ea era o linie discontinuă, neterminată, multe dintre fortificații erau improvizate, unele erau din ciment, deci mai puternice, mai solide, dar foarte multe erau din lemn, din pământ, prin urmare e foarte departe mitologia rusă care s-a născut în jurul liniei Mannerheim. În plus, armata sovietică era mult slăbită după Marea Epurare a lui Stalin, care a ucis generalii cei mai capabili, în frunte cu Mihail Nicolaevici Tuhacevski. Fusese acea încercare a lui Stalin de a scăpa de toți liderii care i-ar putea pune la îndoială puterea, dar asta slăbise foarte mult armata sovietică și totodată o făcuse extrem de obedientă și foarte puțin flexibilă.

Ați amintit de patriotismul și de unitatea finlandezilor, dar ce tactici au folosit pentru a-i opri pe sovietici?

Una dintre tacticile favorite ale finlandezilor era să separe acel Goliat sovietic, unitățile mari sovietice, în mai multe unități mici, urmate de încercuirea acestora, apoi anihilarea lor treptată. Ei au ținut cont de câteva elemente fundamentale: au văzut că armata sovietică este inflexibilă, că de obicei urmează doar trasările cunoscute, că este foarte previzibilă și atunci atacau prin acele zone unde o simțeau mai slabă, încercau să o slăbească treptat, iar prin aceste tactici reușeau să o anihileze. Sigur că această primă ofensivă pe care au desfășurat-o sovieticii împotriva istmului Kareliei și la nord, în încercarea de a tăia Finlanda în două sau de a pătrunde direct către capitala Helsinki, a fost un insucces și deja după cea de-a doua ofensivă, din 15 decembrie, a fost limpede că planul de a cuceri Finlanda în două săptămâni eșuase. La 23 decembrie, finlandezii au executat un contraatac prin diviziile a șasea și întâi, ceea ce practic a dus la eșecul planului Ladoga, ce ar fi trebuit să se concretizeze în dislocarea întregului dispozitiv de apărare al finlandezilor. Iarăși un lucru foarte important este modalitatea în care sovieticii au tratat problema afluirii trupelor pe front pentru că, de foarte multe ori, se crea haos, erau foarte prost organizați și în felul acesta creau apărătorilor posibilitatea de a utiliza tactici îndrăznețe în vederea îngreunării avansului sau chiar opririi avansului din partea sovieticilor. O altă bătălie importantă în această etapă a fost bătălia de la Suomussalmi, care a debutat în momentul în care Divizia 163 condusă de generalul Zelenţov a înaintat la începutul lunii decembrie de la baza sa de la Uhkta, prin pădure, în scopul de a captura oraşul Oulu. Dacă le reușea, Finlanda ar fi fost tăiată în două. Însă rușii au fost învinși.

Victorie à la Pirus pentru ruși

Când a început să se schimbe situația pe front?

Undeva spre Anul nou era destul de limpede că întreaga acțiune ofensivă a Uniunii Sovietice era un eșec de proporții. De altfel, a fost momentul pe care l-a sesizat și Stalin, care l-a desemnat pe comandantul Districtului Militar Special Kiev, pe generalul Semion Timoşenko, să fie comandant al forțelor sovietice de atac împotriva Finlandei. A fost o nouă etapă și a început printr-o largă reorganizare a forțelor militare pe care le aveau la dispoziție sovieticii pentru a putea să facă față unui război modern, așa cum se dovedea, din ce în ce mai mult, că finlandezii au învățat să-l poarte.

Care a fost desfășurarea de forțe din a doua etapă?

În februarie 1940, sovieticii au declanșat un nou atac împotriva Finlandei, un atac care a dus, de exemplu, pe teatrul de operațiuni din istmul Kareliei, cel principal, nu mai puțin de 25 de divizi, 8 brigăzi blindate, 17 regimente de artilerie – cam 600.000 de oameni, 3.137 de tunuri, dintre care o treime de calibru greu, și 2.000 de tancuri. Aceasta era o superioritate absolut copleșitoare de 4 la 1 la număr de soldați, de 20 până la 30 la 1 în privința artileriei și la fel în privința tancurilor și aviației. Acesta a fost modul în care Timoşenko a regândit. El a vrut să fie sigur, s-a dus cu forțe să fie atât de nimicitoare, de devastatoare, încât să-i asigure câștigul. Într-adevăr, deși cu mare greutate, linia defensivă finlandeză a fost străpunsă și s-a deschis drumul spre Viipuri. Sigur, a mai fost un element foarte important: iarna grea, care cumva i-a ajutat pe sovietici pentru că au putut să traverseze inclusiv spațiul maritim cu blindate și să cadă undeva în spatele pozițiilor defensive finlandeze. Această lună, februarie, practic, este etapa în care lucrurile devin ceva mai clare. Era vizibil și pentru finlandezi că apărarea lor nu putea să dureze la infinit.

Un compromis scump

Rusia a câștigat în cele din urmă războiul iernii, dar cu un preț uriaș, la fel cum se profilează în Ucraina…

În 1940, devenise clar și pentru sovietici că Finlanda era o nucă tare și că nu ar trebui să-și facă o ambiție excesivă din cucerirea întregii țări. Și tocmai de aceea, foarte curând, sovieticii au renunțat la guvernul-marionetă pe care doreau să-l pună la Helsinki. Pur și simplu, dacă înainte era menționat frecvent de TASS, în 1940 este uitat de agenția sovietică de presă și încep niște negocieri la Stockholm, între Finlanda și URSS. Negocieri care au fost cumva și grăbite de faptul că Marea Britanie și Franța încercau să facă ceva în perioada aceasta a „războiului ciudat“ – „The Phoney War“ sau „Drôle de guerre“. Se luase în calcul posibilitatea de a antrena întreaga Scandinavie în război printr-o forță expediționară anglo-franceză care să se deplaseze spre nordul continentului și ulterior să ajungă în Finlanda pentru a ajuta la continuarea războiului. Era un scenariu pe care Stalin nu și-l dorea pentru că voia totuși ca să nu ajungă într-un război și cu puterile occidentale, având în vedere că era nesigur totuși pe o alianță pe termen lung cu Hitler. Așa că negocierile păreau o cale de rezolvare pentru cele două părți.

Și la ce compromis a ajuns în final?

În condițiile în care deja prin intermediul ambasadelor sovietice și finlandeze de la Stockholm s-au discutat anumite elemente de bază pentru negocierile ulterioare, pacea a fost semnată la Moscova la 12 martie 1940, o pace care a costat scump Finlanda. I-a costat cam o zecime din teritoriu, termenii de pace au depășit chiar cerințele inițiale ale lui Stalin, pentru că de data aceasta, în plus față de baza navală de la Hanko și insulele din Golful Finic, sovieticii au reclamat și întreaga provincie Viipuri, până la linia unde fusese frontiera imperiului lui Petru cel Mare. De altfel, Stalin, ca și Putin, a invocat în mod clar precedentul Petru cel Mare. Peninsula Hanko a fost închiriată Moscovei pe un termen de 30 de ani, ceea ce dădea URSS-ului o bază navală de unde putea controla întreaga zonă nordică a Golfului Finlandei. De asemenea, cele două țări s-au angajat să nu încheie nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte. În total, Finlanda pierdea 28.000 de km², o zonă importantă, cu 316.000 de hectare de teren arabil, 2.500.000 de hectare de pădure. Din punct de vedere demografic uman, pierderile erau foarte mari: războiul a costat viața a aproximativ 15.000 de finlandezi, dar mult mai mulți sovietici, aproape 50.000 de soldați și-au pierdut viața.

  „Rusia nu poate spune că a câștigat cu adevărat, oricâte victorii ar avea pe front“

Privind în urmă, putem spune că a fost o victorie à la Pirus, iar rușii au pierdut practic mai mult decât au câștigat. Seamănă cumva această victorie din Finlanda cu cea a Rusiei, care se profilează în Ucraina, dar cu pierderi uriașe la toate capitolele?

Exact așa a fost, pentru că au pierdut foarte mult, atât în ceea ce privește resursele umane importante, valoroase, resurse materiale foarte importante, pentru că au trebuit să refacă practic armata după această semivictorie. Moral au pierdut foarte mult pentru că mai toate puterile au început să desconsidere armata sovietică, să considere că aceasta nu este de fapt un factor important în economia războiului și că, în realitate, URSS este într-adevăr „un colos cu picioare de lut“. Apoi opinia publică, mai ales în SUA, se mobilizase foarte puternic în favoarea finlandezilor și, evident, pentru condamnarea Uniunii Sovietice. În plus, foarte mulți dintre intelectualii europeni care au avut tendința de a simpatiza cu sovieticii, unii chiar și după ce văzuseră ce se întâmplase cu procesele stalinismului, au devenit din ce în ce mai critici față de Uniunea Sovietică. Poziția slăbită pe plan internațional a fost ca un duș rece pentru sovietici, conducând la o adevărată nevoie de reformă.

Există și alte elemente comune între cele două războaie, cel ruso-finlandez, respectiv cel de acum dintre Rusia și Ucraina?

Foarte adevărat, ele există. Și în cazul Finlandei, și în cazul Ucrainei, așteptările inițiale s-au dovedit a fi nerealiste. Vorbim aici de estimările pe care chiar serviciile de informații sovietice le făcuseră acum aproape nouă decenii și la fel s-a întâmplat și acum cu serviciile de intelligence rusești. Ulterior s-a văzut că, totuși, ideea apărării unui mod de viață, ideea apărării națiunii este încă foarte importantă și ea poate să genereze, cu adevărat, o emulație în rândul cetățenilor și are impact pe termen lung. Pentru că, în mod clar, sentimentele față de Rusia, în etapa finală a războiului, după război, vor fi negative și asta va fi un impact pe termen foarte lung de acum înainte. Asta s-a întâmplat și după „războiul de iarnă“, când națiunea arbora drapeul în bernă, când au fost mari comemorări ale victimelor, iar lucrul acesta a dus pe termen lung la o anumită percepție asupra Rusiei. Prin urmare, aș spune că, dincolo de posibilele câștiguri teritoriale ale rușilor în Ucraina, pierderile sunt mult mai mari decât câștigurile și nu justifică, la nivel strategic, la nivel politic, la nivel economic, în niciun fel modalitatea în care deciziile s-au luat la Moscova.

Greșeala uriașă a Rusiei

Putem spune că și atunci, la fel ca acum, rușii și-au supraestimat puterea?

Cred că da. Este clar că și atunci și acum, Kremlinul și-a supraestimat capacitățile, a refuzat să înțeleagă că acest logos imperial pe care îl propune este respins de un etos național. Și, atunci și acum, putem vedea o coagulare în jurul unor valori care sunt foarte diferite față de valorile pe care Moscova încearcă să le impună.

Finlanda era neutră, dar chiar și așa, sovieticii au atacat-o. Și să ne amintim că înaintea războiului de acum s-a vorbit despre „finlandizarea“ Ucrainei, adică despre o neutralitate precum cea a Finlandei. Putem concluziona, fără teama de a greși, că nici în cazul Ucrainei această neutralitate nu ar fi însemnat că rușii nu vor ataca?

Absolut. De fapt, după Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică deja controla întregul spațiu răsăritean, și atunci, pentru Finlanda, strategia a fost să se replieze în jurul acestei politici de concesii față de Uniunea Sovietică. Ulterior, în perioada regimului Willy Brandt (n.r. – fost cancelar german) din Germania Federală, politologii germani au vorbit de conceptul acesta de „finlandizirung“, adică de cedare cumva benevolă în favoarea unei mari puteri. Revenind la finlandezi, într-adevăr, au trecut prin etapa aceasta de finlandizare, mai ales în timpul lungului regim al președintelui Urho Kekkonen, după care, de la începutul anilor ’80, este o poziție de adaptare cumva, iar ulterior, așa cum știm, Finlanda devine din ce în ce mai apropiată de NATO. Vorbim însă despre o apropiere care nu s-ar fi putut materializa fără această agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei. Din acel moment a fost clar că Rusia iese dintr-o logică a comportamentului, oarecum firesc, în relațiile internaționale. Sigur, un semnal a fost și războiul din Transnistria din 1992. Însă, peste timp, vorbind de acest război din Ucraina, a fost foarte limpede că ceea ce acceptaseră sovieticii în 1975, de pildă, și în perioada aceasta mai vastă de timp în care s-au desfășurat lucrările Conferinței de la Helsinki, nu mai este acceptat de elitele din jurul lui Putin. Prin urmare, Finlanda nu își poate asigura securitatea de una singură, așa că are nevoie de colaborare în interiorul NATO. Într-adevăr, chiar acum câțiva ani, părea aproape imposibil ca Suedia, de pildă, să fie membră NATO și destul de improbabil ca Finlanda să se alăture Alianței. Pentru că mai existau încă în Finlanda destul de mulți oameni asociați, să zicem, vederilor din perioada lui Kekkonen și care nu îndrăzneau să facă un pas mai departe.

Se poate spune că NATO a câștigat un aliat serios prin alăturarea Finlandei, la fel cum ar câștiga în cazul în care ar accepta Ucraina?

În acest moment, armata finlandeză este o armată foarte serioasă, foarte solidă. Sigur, există armata obligatorie, dar este și o armată care respectă foarte clar formarea militarilor, o armată în care nu sunt abuzuri sau sunt pe o scară foarte mică, există un profesionalism evident la nivelurile de conducere ale armatei finlandeze. Deci NATO a câștigat un aliat valoros. Capacitatea NATO de a riposta unui potențial atac al Rusiei a crescut în această perioadă. În oglindă, Rusia doar de pierdut a avut și are pentru că, pe de o parte, Ucraina, indiferent ce scenariu s-ar aplica acolo, în mod evident va avea perspectiva și dorința de a se ancora în jurul Occidentului. Nici Finlanda, dar nici Ucraina nu au putut fi ocupate de către ruși. Și atât timp cât Finlanda a rămas suverană, la fel cum va rămâne Ucraina, Rusia nu poate spune că a câștigat cu adevărat, oricâte victorii ar avea pe front.

Cine este Silviu Miloiu

Silviu Miloiu este președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice si prof. univ. dr. la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. A elaborat o serie de monografii dedicate istoriei Europei Nordice și Baltice și unora dintre țările din regiune: Finlanda, Lituania. A elaborat, de asemenea, monografii și volume de documente care explorează istoria relațiilor României cu statele baltice și nordice. Este laureat al Premiului „George Iacobescu” pentru contribuții remarcabile aduse în domeniul istoriei relațiilor României cu Marea Britanie și integrării europene decernat de Ministerul britanic pentru Europa și de School of Slavonic & East European Studies. Este specializat, de asemenea, în istoria politicii externe româneşti în sec. al XX-lea.

Din 2010 conduce în România o conferință anuală de Studii Baltice și Nordice, cel mai mare eveniment de acest gen din Europa de Sud-Est. A primit decorații și premii în Finlanda, Letonia, Lituania și Marea Britanie pentru excelență în studiile baltice și nordice, precum și în studii britanice. Cercetările sale au condus la peste 30 de cărți ca autor, editor sau coautor, precum și la 100 de articole și capitole științifice publicate la nivel internațional. A fost directorul mai multor proiecte de cercetare și organizatorul principal a peste 20 de conferințe internaționale.

Traficantul de droguri Mohamed Amra, care se ascundea după evadarea sa sângeroasă de acum nouă luni, a fost arestat în România. Anunțul a fost făcut de Bruno Retailleau, ministrul de Interne din Franța.

Ministrul de Interne din Franța, Bruno Retailleau, a transmis, pe platforma X, un „mulțumesc călduros României pentru cooperarea decisivă” care a dus la reținerea lui Mohamed Amra. Acesta a fost capturat în municipiul București, sâmbătă, 22 februarie.

„Polițiștii Direcției de Investigații Criminale și ai Direcției Operațiuni Speciale din cadrul Poliției Române, în urma unei operațiuni E.N.F.A.S.T., declanșată la solicitarea autorităților judiciare din Franta, au capturat, în municipiul București, un bărbat, de 30 de ani, cetățean francez, urmărit internațional, deosebit de periculos. Operațiunea s-a finalizat prin depistarea și prinderea bărbatului, pe numele căruia existau 3 mandate europene de arestare pentru săvârșirea infracțiunilor de evadare, omor, trafic de droguri și lipsire de libertate”, anunță Poliția Română.

Bărbatul, de 30 de ani, a evadat la data de 14 mai 2024, din Franța, în urma unui atac armat asupra unui vehicul al poliției penitenciare. În timpul acestui atac armat, doi agenți de penitenciare au fost uciși, iar alți trei au fost răniți grav. Cunoscut sub supranumele de „Musca”, Amra era dus de la tribunal la o închisoare din orașul Rouen, în apropiere de Paris, când o mașină a intrat în duba închisorii la o stație de taxare, iar bărbați înarmați au deschis focul.  

În urma evadării, Interpol a emis o notiță roșie pe numele său, iar autoritățile franceze au declanșat planul Épervier, mobilizând sute de ofițeri de poliție și jandarmi pentru a-l captura.

Acesta a fost condamnat anterior pentru furt prin efracție și este, de asemenea, inculpat într-un caz de răpire și sechestrare care a dus la decesul victimei. El are legături cunoscute cu mai multe grupări interlope din Marsilia, implicate în traficul de droguri, fiind cunoscut pentru comandarea si coordonarea, din penitenciarul unde se afla închis, a unui asasinat asupra altui traficant de droguri.

Bărbatul urmează să fie prezentat procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pentru dispunerea măsurilor preventive.

Un transportor militar blindat, care era condus de o tânără de 21 de ani, cetățean portughez, a lovit sâmbătă, 22 februarie, un stâlp de beton, la Găneasa, în județul Olt.

Sâmbătă, în jurul orei 14:00, polițiștii din cadrul Serviciului Rutier Olt s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că, pe Drumul Național 64, în localitatea  Găneasa, a avut loc un eveniment rutier.

„Din primele verificări, polițiștii au stabilit faptul că un transportor militar blindat condus de către o tânără de 21 de ani, cetățean portughez, din cauze ce urmează a fi stabilite în cursul cercetărilor, ar fi intrat în coliziune cu un stâlp de beton de pe marginea părții carosabile”, a transmis IPJ Olt.

În urma evenimentului rutier nu au existat victime, fiind produse doar pagube materiale. Conducătorul auto a fost testat cu aparatul etilometru, rezultatul fiind negativ.

În cauză, polițiștii continuă cercetările pentru stabilirea situației de fapt, urmând a fi dispuse măsurile legale.

Circulația a fost blocată pe DN 64, Găneasa, fiind reluată ulterior.

Unul dintre ostaticii eliberaţi sâmbătă, 22 februarie, de către Hamas are şi cetăţenie română. Președintele interimar al României, Ilie Bolojan, a adresat mulțumiri Statelor Unite, Qatarului, Israelului și Egiptului pentru eforturile depuse pentru eliberarea lor.

„După 505 zile, Omer Shem Tov, Eliya Cohen și Omer Wenkert sunt în sfârșit acasă”, a scris, sâmbătă, pe Facebook, Israel Defense Forces. 

„România salută eliberarea a șase ostatici israelieni, ținuți în captivitate în mod brutal în Gaza, dintre care unul cu dublă cetățenie israeliano-română. Ne reafirmăm și cu această ocazie sprijinul pentru implementarea acordului de încetare a focului și de eliberare a ostaticilor, precum și pentru furnizarea urgentă de ajutor umanitar populației din Gaza. Adresăm mulțumiri Statelor Unite, Qatarului, Israelului și Egiptului pentru eforturile lor”, a transmis Ilie Bolojan.  

Este vorba de Omer Wenkert, de 23 de ani. Tânărul – care, potrivit Jerusalem Post, suferă de o boală autoimună – avea 22 de ani când Hamas l-a răpit de la Festivalul de muzică Nova, la 7 octombrie 2023.

Bunica sa, o supraviețuitoare a Holocaustului, s-a născut și a crescut în Rădăuți, dar trăiește în Israel.