Războiul de amploare al Rusiei împotriva Ucrainei face parte din campanii mai amplă de restaurare a sferei de influență în Eurasia post-sovietică. Invazia a fost un șoc pentru mulți dintre vecinii Rusiei din Europa de Est, Caucazul de Sud și Asia Centrală, dar a reprezentat totodată o erodare masivă a atenției și resurselor Rusiei. Astfel, acestea și-au intensificat cooperarea, au cultivat și au aprofundat parteneriate în afara regiunii, slăbind legăturile cu țara angajată într-un război, se arată într-o analiză publicată de Foreign Affairs.
Întrucât cererea masivă de arme a armatei ruse a făcut Moscova incapabilă să își îndeplinească promisiunile de export, țări precum Armenia se îndreaptă către alți furnizori din Europa și India; alte state regionale achiziționează arme din Turcia și chiar din China. Și, pe măsură ce Rusia și-a retras forțele și echipamentele din bazele sale militare din Caucaz și Asia Centrală pentru a le redistribui în Ucraina, țările din ambele zone soluționează conflicte pe care Rusia le-a exploatat mult timp în propriul beneficiu. Îmbunătățirea cooperării în cadrul regiunii extinse creează, de asemenea, noi oportunități de a spori conectivitatea comercială și a clădi alternative la tranzitul prin Rusia.
Dar e de așteptat ca Moscova totuși să facă eforturi extreme pentru a-și păstra dominația regională. Kremlinul are aceeași viziune de posesivitate nu doar asupra Ucrainei, ci și asupra multor alte țări. Ucraina și Belarus rămân prioritățile principale ale Moscovei, dar Kremlinul aspiră, de asemenea, la un fel de suzeranitate asupra Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei, Kazahstanului și Moldovei și privește aproape în aceiași termeni și restul Asiei Centrale. În documentul strategic care prezintă parametrii și prioritățile politicii externe, în 2023, Rusia a resuscitat termenul „străinătate apropiată”, motivând „tradițiile lor seculare de statalitate comună, interdependență profundă… o limbă comună și culturi apropiate” ca justificare pentru eforturile de a le menține în sfera de influență a Moscovei.
Țările din Eurasia au tendința de a fi din ce în ce mai interconectate, mai cooperante și chiar fac pași către pace. Din acest motiv, Statele Unite, împreună cu Uniunea Europeană și țări precum India, Israel, Japonia, Coreea de Sud, Turcia și Regatul Unit, trebuie să facă noi investiții în infrastructura transfrontalieră, lanțurile de aprovizionare, apărare și un angajament diplomatic susținut pentru a consolida stabilitatea regională. Astfel, ar putea înclina decisiv balanța de la Rusia.
Vid de putere
Direcționarea atenției și resurselor Rusiei către Ucraina a creat inițial un vid în Caucaz și Asia Centrală, care a încurajat o instabilitate și conflicte de mai mare amploare. În toamna lui 2022, tensiunile transfrontaliere dintre Armenia și Azerbaidjan, respectiv dintre Kârgâzstan și Tadjikistan s-au amplificat violent. Deși Rusia fusese anterior principalul mediator, împiedicând extinderea acestor conflicte, nu a fost în măsură să intervină pe moment, întrucât era prea ocupată să retragă forțele din Caucaz și din Asia Centrală pentru a-și consolida frontul în Ucraina.
Incapacitatea Moscovei de a interveni într-un mod semnificativ a permis inițial escaladarea conflictelor de lungă durată de la granița Kârgâzstan și Tadjikistan, în Valea Fergana. Conflictele s-au soldat cu peste 100 de morți, inclusiv cel puțin 37 de civili, și peste 10.000 de persoane strămutate. Dar, ulterior, absența Moscovei s-a dovedit benefică. Liderii celor două țări au negociat în mod deliberat fără Rusia la masa negocierilor. La începutul acestui an, Kârgâzstanul și Tadjikistanul au încheiat un acord pentru soluționarea disputelor lor de la frontieră, unul care a prilejuit primul summit al liderilor din Kârgâzstan, Tadjikistan și Uzbekistan, care a avut loc în martie 2025 la Khujand, Tadjikistan, și a avut pe agendă consolidarea cooperării în teritoriul comun.
Situația din Caucazul de Sud s-a dovedit însă mai explozivă decât acest conflict. După invazia la scară largă a Ucrainei, Rusia a retras o parte din forțele de menținere a păcii din Armenia, desfășurate în urma unui armistițiu din 2020 și a refuzat cererile repetate de asistență militară din partea Armeniei, membră a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă, un bloc regional de securitate care se angajează să-și apere membrii de atacuri. Azerbaidjanul, așteptându-se ca Rusia să rămână pe tușă, a invadat ceea ce a mai rămas din Nagorno-Karabahul ocupat de armeni în primăvara anului 2023. În timpul ofensivei, forțele azere au tras chiar și asupra forțelor de menținere a păcii rusești. Baku a sfârșt prin a recuceri Nagorno-Karabahul și a dizolva statul separatist condus de armeani de acolo.
Căderea Nagorno-Karabahului a remodelat profund geopolitica regiunii. Forțele de menținere a păcii rusești s-au retras, iar Baku și Erevan au început dificilul proces de încheiere a păcii. Negociatorii armeni și azeri s-au întâlnit de mai multe ori, iar în martie au anunțat un acord privind termenii unui tratat de pace care ar normaliza relațiile și ar rezolva revendicările teritoriale conflictuale. De asemenea, acesta ar ratifica plecarea forțelor de menținere a păcii străine, prevenind viitoarele eforturi de redistribuire a forțelor rusești. Deși acordul nu este încă semnat și ar putea încă să eșueze, progresele realizate până în prezent sunt încurajatoare.
Atât discuțiile armeano-azerbaidjane, cât și cele kirghizo-tadjice au decurs fără mediere din partea Moscovei. Strategia Kremlinului pentru a obține influență regională a presupus mereu gestionarea conflictelor dintre vecinii săi mai mici pentru a le menține dependența; o glumă veche spune că, în conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan, partea pe care Rusia a susținut-o întotdeauna a fost cea a conflictului. Dar, în absența Moscovei, progresele diplomatice au devenit posibile. Statele eurasiatice post-sovietice și-au exercitat o mai mare libertate de acțiune, au ales cooperarea și s-au dovedit capabile să își rezolve propriile dispute.
O îndepărtare de sfera de influență a Moscovei
Războiul din Ucraina a creat, totodată, spațiu pentru ca alte țări să se implice în sfera tradițională de influență a Rusiei. Deși majoritatea acestora au relații decente cu Rusia și nu pretind că încearcă să ofere un contrabalans la Moscova, faptul că Eurasia este tot mai conectată cu restul lumii consolidează independența statelor mai mici față de autoritatea rusă. Armenia, de exemplu, a încercat să pună capăt dependenței de armele rusești cumpărând noi sisteme din Franța și India; Erevanul a achiziționat arme indiene în valoare de 1,5 miliarde de dolari numai în 2022-2023. Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite investesc în energie verde și agricultură în Azerbaidjan, iar o firmă din Emirate a făcut cea mai mare investiție imobiliară din istoria Georgiei în ianuarie. UE a adoptat prima sa strategie pentru Asia Centrală în 2022 și este acum cea mai mare sursă de investiții străine din regiune.
Cel mai important jucător non-rus, în special în Asia Centrală, este China. Comerțul chinez cu cele cinci țări din Asia Centrală a crescut de la 89,4 miliarde de dolari în 2023 la 94,8 miliarde de dolari în 2024, de peste două ori mai mare decât valoarea comerțului acestor țări cu Rusia. China stimulează, de asemenea, investițiile în proiecte cheie de infrastructură, inclusiv conducte de gaze din Turkmenistan prin restul Asiei Centrale și o cale ferată din orașul Kashgar, provincia Xinjiang, până la Andijon, Uzbekistan. Anul trecut, un consorțiu chinezo-singaporez a câștigat o licitație pentru construirea unui nou port la Anaklia, Georgia, după ce Tbilisi a anulat un acord anterior cu un consorțiu americano-georgian. Asia Centrală a devenit rapid o piață importantă pentru producătorii auto chinezi, în special pentru producătorii de vehicule electrice.
Pe lângă prezența sa economică tot mai mare, Beijingul își extinde, în liniște, și amprenta de securitate. Legăturile de securitate au progresat cel mai mult în Tadjikistan, unde Beijingul a desfășurat forțe din Poliția Populară Armată, principala forță paramilitară a Chinei, de-a lungul frontierei cu Afganistanul; China îi vinde, de asemenea, arme și echipamente și participă la antrenamente și exerciții comune cu omologii tadjici. Alte state din Asia Centrală au semnat acorduri de achiziționare a sistemelor de apărare aeriană chinezești și, potrivit oficialilor din domeniul apărării din Tașkent, Uzbekistanul este aproape de finalizarea unui acord pentru avioane de vânătoare produse în China și Pakistan.
Țările eurasiatice post-sovietice încearcă să își reducă dependența istorică de Moscova
O prezență chineză extinsă în Eurasia ar putea stârni îngrijorare la Washington cu privire la înlocuirea influenței rusă cu cea chineză. Dar, de fapt, aceasta ajută la protejarea țărilor din regiune împotriva amenințării mai imediate a unei Rusii revanșare. Portul Anaklia, de exemplu, ar putea îmbunătăți semnificativ comerțul Georgiei nu doar cu China, ci și cu alți parteneri, reducând dependența economică a țării de Rusia. Și, în ciuda relației sale strânse cu Moscova, Beijingul a precizat clar că se opune activităților rusești care ar putea perturba interesele sale economice, inclusiv amenințărilor la adresa suveranității și integrității teritoriale a unui partener comercial.
Un alt jucător puternic în regiune este Turcia, țară membră NATO. La cererea Ankarei, Organizația Statelor Turce – o organizație înființată inițial pentru a promova legăturile culturale dintre Turcia, Azerbaidjan și statele vorbitoare de limbă turcică din Asia Centrală – insistă din ce în ce mai mult asupra cooperării energetice transcaspice, inclusiv un potențial proiect de exportare a gazelor naturale turkmene către Europa și un altul de investiții comune în noi capacități de producție de ambele părți ale Mării Caspice. Sprijinul turcesc în modernizarea armatei Azerbaidjanului a fost esențial în înfrângerea Armeniei (nominal) susținute de Rusia, atât în 2020, cât și în 2023. Victoriile zdrobitoare ale Azerbaidjanului au atras o atenție substanțială în întreaga regiune. Acestea au oferit dovezi că o armată fostă sovietică poate fi revizuită pe model occidental și, ulterior, putea câștiga un război.
Pentru multe țări, triumful Azerbaidjanului a generat, de asemenea, un nou interes pentru tehnologia de apărare turcească. Toate statele din Asia Centrală, cu excepția Tadjikistanului, au achiziționat drone turcești, iar toamna trecută producătorul turc de drone Baykar a fost de acord să înființeze o unitate de producție în Kazahstan.
Ankara urmărește, de asemenea, alte forme de cooperare în domeniul securității cu aceste țări, inclusiv instruire, consiliere, exerciții comune și furnizarea de educație militară profesională. Chiar și în Armenia, care are o relație istorică tensionată cu Turcia, unii înalți oficiali au în vedere cooperarea în domeniul apărării cu Ankara după semnarea unui acord de pace cu Azerbaidjanul. Prin normalizarea relațiilor, deschiderea frontierei turco-armene, închisă de mult timp, și deblocarea unor investiții turcești mai mari, un acord de pace armeano-azerbaidjan ar putea spori substanțial influența Turciei în Caucazul de Sud – acesta fiind unul dintre motivele pentru care Moscova s-ar putea lupta acum atât cu președintele azer Ilham Aliyev (în urma doborârii accidentale a unui avion azer de către forțele aeriene ruse), cât și cu prim-ministrul armean Nikol Pashinyan (din cauza acuzațiilor de sprijin rusesc pentru un posibil complot de lovitură de stat) pentru a preveni un acord final.
Noi rețele
Au apărut, de asemenea, noi modele comerciale și de tranzit pentru a conecta Eurasia la piețele globale. Așa cum au reușit conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan, respectiv conducta Baku-Tbilisi-Erzurum la începutul anilor 2000, extinderea conductelor est-vest, a căilor ferate și a drumurilor în ultimul deceniu oferă statelor mai mici din Caucaz și Asia Centrală venituri suplimentare din taxele de tranzit și deschide noi piețe pentru exportatorii de energie din regiune. Aceste venituri și accesul la piață reduc dependența economiilor lor de Rusia.
O mare parte din inițiativa pentru construirea de noi infrastructuri vine chiar din partea țărilor din Caucaz și Asia Centrală. După ce Moscova a intervenit în mod repetat în transporturile de petrol kazah prin conducta Tengiz-Novorossiisk, pentru a-și exprima nemulțumirea față de criticile Astanei la adresa invaziei Ucrainei, Kazahstanul a început să trimită mai mult petrol către Europa prin conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, ocolind Rusia. Washingtonul și Bruxelles-ul au acordat un sprijin politic și economic puternic construcției acestei rute, care a fost deschisă în 2006. În martie 2024, Kazahstanul a semnat un nou acord cu Azerbaidjanul pentru a extinde livrările prin conductă.
Renunțarea Europei la gazele naturale rusești după 2022 ar putea fi un alt avantaj pentru producătorii și statele de tranzit din regiune. În iulie 2022, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și Aliyev au semnat un memorandum de înțelegere pentru dublarea exporturilor de gaze ale Azerbaidjanului către UE. De atunci, Turkmenistanul a fost de acord în principiu să trimită gaze către Europa prin Azerbaidjan și Turcia – după un acord din 2021 între Baku și Așgabat menit să rezolve divergențele privind partajarea resurselor Mării Caspice. Companiile și guvernele europene privesc, de asemenea, regiunea ca o sursă potențială de energie verde, Azerbaidjanul, în special, insistând asupra dezvoltării capacității solare și eoliene pentru a-și reduce dependența de exporturile de petrol și gaze.
Cea mai importantă inițiativă nouă de tranzit ar putea fi însă Coridorul Mijlociu, o rută inaugurată în 2013 de companii de transport din Azerbaidjan, Georgia și Kazahstan, care leagă China de Europa prin Kazahstan, Marea Caspică și Caucaz. Situația economică dificilă, lipsa infrastructurii și disputele intraregionale au încetinit mult timp dezvoltarea pe această rută; o mare parte din comerțul transcontinental a trecut prin Coridorul Nordic al Rusiei, unde există infrastructură. Însă, odată cu impunerea sancțiunilor occidentale asupra Rusiei și plecarea multor companii străine din țară după 2022, transporturile pe Coridorul Nordic au scăzut vertiginos, iar volumele comerciale de-a lungul Coridorului Mijlociu au crescut substanțial.
Pentru a-și atinge întregul potențial, Coridorul Mijlociu are nevoie de mai multe investiții pentru a reduce blocajele și a simplifica reglementările. În timpul summitului UE-Asia Centrală de la Samarkand, Uzbekistan, din aprilie, Bruxelles-ul a promis alte zece miliarde de euro ca parte a Inițiativei sale Global Gateway pentru a îmbunătăți conectivitatea regională. Între timp, atacurile houthilor asupra navelor maritime din Marea Roșie, interesul declarat al guvernului taliban de a deschide Afganistanul pentru investițiile străine și incertitudinea pe termen lung cu privire la Rusia consolidează interesul pentru această rută. Dar dacă statele occidentale încep să ridice sancțiunile impuse Rusiei în urma unui acord de încetare a focului în Ucraina și dacă tranzitul prin Rusia devine mai puțin riscant, guvernele și băncile de dezvoltare ar putea fi mai puțin înclinate să acționeze.
Influența politică rusă se menține
Niciuna dintre aceste evoluții nu sugerează că Rusia va înceta să fie un actor cheie în ceea ce consideră a fi sfera sa tradițională de influență. Datorită proximității geografice, familiarității dintre elite și moștenirii îndelungate a dominației imperiale și sovietice, Rusia păstrează o putere semnificativă, atât hard, cât și soft, în Caucaz și Asia Centrală.
Putin se întâlnește periodic cu Aliyev, președintele Kazahstanului, Kassym-Jomart Tokayev, și cu alți lideri (și uneori cu copiii liderilor, care sunt considerați posibili succesori). Kremlinul și-a consolidat protectoratul de facto în Belarus și a promovat legături strânse cu politicienii din partidul de guvernământ din Georgia, Visul Georgian, și cu opoziția moldovenească.
Departe de a fi exclusă de la infrastructura de tranzit emergentă din regiune, Rusia participă și beneficiază de ea. Chiar dacă Kazahstanul încearcă să exporte mai multe hidrocarburi către Europa, de exemplu, guvernul a atribuit în iunie un contract pentru prima centrală nucleară din Kazahstan firmei de stat ruse Rosatom.
Rusia și SUA
Într-un discurs din 1997, pe atunci secretarul de stat adjunct Strobe Talbott a susținut că Statele Unite doreau „să vadă toți actorii responsabili din Caucaz și Asia Centrală câștigători”, mai degrabă decât ca regiunea să devină un obiect al contestării marilor puteri.
Astăzi, Caucazul și Asia Centrală rămân periferice strategiei SUA, mai ales având în vedere orientarea Washingtonului către Indo-Pacific și aparenta deschidere a președintelui Donald Trump către sferele de influență ale marilor puteri. Cu toate acestea, administrația Trump a acordat o oarecare atenție regiunii; de exemplu, în contextul discuțiilor armeano-azerbaidjan din această lună, ambasadorul SUA în Turcia, Tom Barrack, a sugerat ca o companie privată americană să opereze ruta care leagă Azerbaidjanul continental de exclava sa Nakhichevan prin Armenia. Ideea unei terțe părți neutre care să supravegheze ruta fusese discutată în rundele anterioare, dar declarația lui Barrack a fost prima în care un oficial american a sugerat că Washingtonul ar putea juca un rol. O strategie regională mai cuprinzătoare ar putea ajuta administrația să acceseze resurse energetice și să controleze rivalii fără a suprasolicita Statele Unite cu noi angajamente.
Firește, este puțin probabil ca Statele Unite să fie centrale pentru evoluțiile din Eurasia. Dar pot și ar trebui să încurajeze UE, Turcia și alți aliați și parteneri să mențină o prezență activă în această parte a lumii. Mai mult, Washingtonul poate da un impuls eforturilor deja în desfășurare. Ar trebui să încurajeze discret guvernele din Caucazul de Sud și Asia Centrală să caute o mai mare coordonare regională
De asemenea, poate colabora cu țările din regiune pentru a reduce barierele comerciale și a facilita implicarea firmelor occidentale, inclusiv a firmelor americane, în proiecte noi de energie, infrastructură și minerale critice. Astfel de acorduri comerciale și de investiții ar trebui să fie în centrul următoarei conferințe ministeriale C5+1, o reuniune anuală a miniștrilor de externe din SUA și Asia Centrală, care are loc din 2015.
Mai presus de toate, Statele Unite trebuie să recunoască faptul că au un obiectiv cheie comun cu țările din Eurasia. Sistemele lor politice interne s-ar putea să nu fie pe placul Washingtonului, iar multe dintre ele vor dori relații productive cu Moscova, Beijing sau Teheran. Având în vedere geografia lor, au puține opțiuni. Dar aceste țări și populațiile lor vor rezista, de asemenea, încercărilor Kremlinului de a le încorpora într-o sferă de influență rusă reconstituită. Pentru Statele Unite, prevenirea dominației regiunii de către Rusia sau alte puteri revizioniste înseamnă sprijinirea țărilor eurasiatice post-sovietice în vederea unor legături economice și politice diversificate. Chiar dacă aceste eforturi nu se desfășoară întotdeauna în condițiile Washingtonului, contribuțiile lor la o regiune mai liberă și mai deschisă se aliniază cu interesul strategic al Washingtonului, scrie Foreign Affairs.