Cazul Călin Georgescu, explicat de un profesor de drept: Faptul că a fost blocat nu ar trebui să fie un prilej de euforie infantilă

A procedat corect CCR în cazul Călin Georgescu? Câtă democrație mai există în România și cum se face că, deși am scăpat de MCV, suntem retrogradați la statutul de „regim hibrid”, nu departe de Papua Noua Guinee, Senegal și Malawi? Sunt numai câteva dintre întrebările la care răspunde, într-un interviu pentru „Adevărul”, din perspectiva expertului în drept constituțional, profesorul Bogdan Iancu.

Judecătorii Curții Constituționale, nouă la număr, au respins în unaniminate contestația depusă de Călin Georgescu la decizia Biroului Electoral Central din 9 martie, prin care i se invalida candidatura. O decizie contestată de susținătorii lui Călin Georgescu, sărbătorită de contestatarii săi cei mai aprigi, dar privită cu calm și cu o oarecare rezervă de mulți analiști politici neutri. „Adevărul” a discutat pe această temă cu Bogdan Iancu, expert în drept constituțional și profesor la Universitatea București.

Adevărul: Există o întreagă dezbatere dacă și în ce măsură ar fi trebuit sau nu invalidată candidatura lui Călin Georgescu. Din punct de vedere constituțional, avea într-adevăr BEC competența de a analiza pe fond încălcarea Constituției?

Bogdan Iancu: Culmea, competența să intre pe fond BEC formal o are dintotdeauna în baza Legii 307/2004, Art. 29, alin. 1, vedeți analiza mai largă a judecătorului Horațius Dumbravă. După CCR, nu ar fi trebuit să o aibă nici acum, vedeți aici paragraful 48 din Hotărârea CCR nr. 2/2024 („Examinarea acestor condiții poate fi realizată numai de către Curtea Constituțională”).

„Democrație militantă”

Și totuși, până acum BEC nu a mai făcut asta.

BEC nu și-a exercitat această atribuție până acum, din rațiuni care țin de limitările structurale ale instituției, compusă din 5 judecători, președintele și vicepreședinții AEP (care pot fi la o adică revocați, respectiv influențați de majoritatea parlamentară) și până la 10 reprezentanți ai partidelor. Drept este că nici CCR nu a activat „democrația militantă” în baza Art. 146 litera f din Constituție („veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului”) până la „cauza Șoșoacă”.

Din momentul în care BEC a decis invalidarea candidaturii lui Călin Georgescu și a invocat decizia anterioară a CCR, care a dus la suspendarea alegerilor, devenise clar că șansele sale sunt ca și inexistente, deși a depus o contestație. Ar fi putut CCR, fie și teoretic, să ia altă decizie, iar astfel să o invalideze pe cea din 2024?

Nu văd cum ar fi putut, deși ne putem imagina unele căi. Sunt curios și eu să citesc motivarea, din rațiuni care țin mai degrabă de calofilie. Curtea trebuie să facă slalom jurisprudențial pentru a ieși, cum se zice colocvial, basma curată (cât se poate) dintr-o situație pe care ea însăși a creat-o în octombrie 2024. Costurile directe sunt cele cunoscute, de sute de milioane de euro. Cele indirecte le vom deconta în continuare.

Nimeni nu contestă faptul că democrația trebuie apărată chiar și înainte de vot, dar există totuși percepția că ar fi mai bine ca politicile publice să prevină o asemenea evoluție. Cum ar fi putut fi prevenită această situație și în ce măsură au existat semnale reale că putem ajunge din nou aici?

Domnul Georgescu a instrumentalizat cu discursul periculos și iliberal al dumnealui clivaje care sunt în esență, la rădăcinile lor, de clasă. Suntem un stat relativ sărac, cu o capitală mai bogată ca Berlinul, Madridul, Atena, Budapesta (după Eurostat). Suntem un stat hidrocefal, care investește masiv în securizare, instituții de forță. Suntem în același timp în Uniunea Europeană țara care investește cel mai puțin în educație și cercetare ca procent din PIB și apoi maschează această realitate printr-un complicat teatru Kabuki (reforme interminabile ale „educației”, ordine de ministru pline de criterii peste criterii, programe tip „România educată”, șamd). Investim puțin și în infrastructura de uz general (în trenuri fără hidrogen sau în bazine publice de înot, în parcuri și biblioteci publice, etc.). Semănăm tot mai mult, cu orașele noastre opulente înconjurate de o mare de orășele și sate sărace, legate de trenuri care uneori merg mai prost ca în 1989, cu distopia lui H.G. Wells, „Mașina timpului”. Dacă vă amintiți, în roman eloii trăiau în mici comunități futuriste, hedoniste, fructivore, înconjurați de morloci (eloi degenerați). Din când în când, morlocii ieșeau de sub pământ și prindeau câte un eloi. Ei nu mâncau fructe, se hrăneau cu eloi. Poate că asta dorim să fim sau poate că nu putem fi nimic mai mult. În mod cert, nu „știința juridică” ne va salva.

„Putem spera că nu s-a deschis sezonul pentru interzis candidați neconvenabili”

Mulți analiști politici neutri, unii chiar critici duri ai lui Călin Georgescu, susțin că nu există niciun motiv de sărbătorit după această decizie și că totul ar fi trebuit să se decidă la vot. Obiectiv, cum credeți că ar trebui privită situația?

Găsesc euforia tip „memă” a zilelor acestea neliniștitoare. Faptul că am blocat cu mijloace para-constituționale un candidat care avea șanse să câștige cu discursul respectiv („sorosiștii”, Zalmoxes, Antonescu, devenirea în conștiință, etc.) ar trebui să ne dea prilej de reflecție colectivă și autoflagelare (mai ales la nivelul elitelor), nu de euforie infantilă. O spun de altfel ca „sorosist” autentic.

Pe de altă parte, avem tradițiile noastre democratice, cum scrie și în Constituție. În martie 1907, P.P. Carp spunea, just: „Întâi represiune, apoi vom aviza.” Represiunea este justificată, nu poți lăsa o țară să ardă și e un semn de progres că o facem azi prin instituții, nu cu tunul și șarje de cavalerie. Tragedia este că nu avizăm. Poate că nu putem.

Putem spune că în tot acest amalgam, inclusiv granița dintre drept și politică tinde să șteargă până la dispariție. Există riscul, s-a creat un precedent periculos ca de acum să vedem tot mai mulți candidați „interziși”, iar cei care ajung la putere să se apere în acest fel de contracandidații incomozi?

Nu am avut niciodată apetență colectivă pentru normativitate, ceea ce poate fi citit în cheie tragică. În formele cele mai bune, asta dă și culoarea locală, o notă simpatică, bonomă. Altfel, sigur că există acest pericol, e real și nu mic. Putem spera că nu s-a deschis sezonul pentru interzis candidați neconvenabili și pentru presiuni pentru a controla și mai mult instituțiile care pot asigura acest dezirabil rezultat. O majoritate parlamentară care se respectă are oricum și oricând niște voturi în BEC și poate pune presiune pe AEP. Spargi un tabu, faci un lucru incorect o dată, e foarte ușor să-l faci pe următorul, mai ales în condițiile în care contextul se va vicia el însuși tot mai mult (după cum deja vedem).

România, între ridicarea MCV și clasificarea sa ca „regim hibrid”. Unde suntem, de fapt

Conform Economist Intelligence Unit, România a devenit singura țară membră UE clasificată ca „regim hibrid”, mai rău decât Ungaria și Slovacia, țări pe care unii le privesc cu dispreț și că nu ar mai fi democrații, de fapt. Care ar fi motivele reale pentru care am fost retrogradați la nivelul Bosniei și a Turciei și în ce măsură acest lucru ar avea legătură cu gestionarea proastă a alegerilor și cu anularea lor?

Mai sunt multe, Maroc, Mexic, Papua Noua Guinee. După noi (în ordinea scorurilor) urmează Papua, Senegal, Paraguay, Malawi și Zambia. Turcia și Bosnia (sau Ucraina bunăoară) sunt sub ele și sub noi. Nu e nimic rău în asta, la urma urmei sunt toate state, iar statele sunt în dreptul internațional public formal egale. De la Emer de Vattel (1758, Legea națiunilor) citire: „Un pitic este om la fel cu un uriaș și o mică republică e un stat suveran, exact ca și cel mai puternic regat.”

Vă referiți aici la recentul clasament al Economist Intelligence Unit, o divizie a prestigioasei reviste The Economist. E un clasament influent, de care putem sau nu ține seama. Alții vor ține și nu în beneficiul nostru, deși formal este vorba despre un clasament neoficial, neguvernamental. Narativ, la paginile 63-64 ale raportului este vorba exact despre alegeri și se menționează acolo cu multă acribie tot ce știm și noi, de la finanțarea de către PNL a campaniei TikTok la motivarea hotărârilor CCR, așa cum știm și noi că au fost motivate.

Am observat totuși cu interes că doar CCR și forțele tradiționale (mainstream parties, cum zic ei) sunt înfierate fără milă. Pericolul reprezentat de domnul Georgescu este tratat cu îngăduință, aproape bagatelizat. În raportul în cauză, domnul Georgescu este prezentat inițial ca de „extremă dreapta”, apoi „de dreapta”, apoi, eufemistic, ca „un candidat anti-sistem”. Acestea fiind spuse, prezentăm destule indicii pentru a ne ocupa locul în rândul sistemelor hibride. Suntem însă exact la limita dintre democrații viciate (flawed democracies) și regimuri hibride. Mai e cale de parcurs în jos, să sperăm că vom redeveni totuși o democrație viciată sau imperfectă.

În esență, un regim hibrid îmbină elemente de autoritarism cu elemente de legitimare electorală, ceva ce nu mai e democrație imperfectă (ca SUA de pildă), dar nici regim autoritar (ca Federația Rusă).

Pentru că democrația e greu de conceput în lipsa unei justiții sănătoase, aș aminti că doar cu un an în urmă a fost ridicat MCV-ul României, ceea ce ar fi trebuit să însemne că am progresat, nu că suntem în regres. Așadar, cum ar trebui să privim acest paradox, dar mai ales România. Suntem sau nu până la urmă o democrație care progresează în ritmul ei și respectă statul de drept sau mai degrabă suntem cea mai nedemocratică țară din UE?

MCV-ul ca atare este (a fost) un complex paradox. Mecanismul ar fi trebuit să ia sfârșit după trei ani. A durat 16. MCV-ul bulgar, identic formulat cu al nostru, a fost suspendat de Comisie în 2019, cu mult înainte de suspendarea celui românesc și exact înainte de un uriaș scandal de corupție în țara vecină. Scandal pe care tot Comisia l-a ignorat, altfel ar fi trebuit să-și recunoască incompetența și instrumentalismul când suspendase monitorizarea. Nu poți ține o țară într-un statut ambiguu de semi-membru la infinit, altfel e o recunoaștere implicită, cu fiecare an care trece după aderare, că nu ar fi trebuit să fi fost admisă de la bun început. Statutul ca atare de cetățean etern de rangul doi generează frustrări și poate da naștere la eurofobie. Faptul că MCV s-a menținut atât de mult, precum și exemplul bulgar de mai sus, sunt bune indicii că rapoartele serveau în ultimii ani (și) drept curele de transmisie în dublu sens. E foarte complicat de dat un răspuns simplu la această justă și frumoasă întrebare.

Poate că nu „justiția” (o biată metonomie pentru o mână de instituții, un segment de realitate socială) era cheia oricum sau cel puțin nu ar fi trebuit să fi fost singura pârghie de monitorizare.